Doi copaci uitați de vreme
stau pe coasta
unui deal,
rupți de vijelia vieții
își duc zilele cărunte,
rădăcinile-i mai țin,
căci
își cântă din caval,
melodia vremilor le duc anii
către munte.
Sprijiniți unul de altul,
obosiți,
își tin coroana,
frunzele le-au ofilit,
crengile abia respiră,
trunchiurile-s rupte-n
două,
dar
îi ține-n viață teama…
teama de a nu muri
vinovați fără de vină.
Doi copaci uitați de lume,
sprijiniți
de stânca sorții,
răbdători și-ncredințați
de credința lor în viață,
își trag seva dintre stânci
și-și așteaptă
ziua morții,
vor muri tot în picioare,
sunt copaci,
nu sunt paiață.
Silvia Urlih 01.04.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu