ÎN PUMNUL GÂNDULUI - Silvia Urlih

Inchisă în dulapul minţii,

trag catifeaua gândului,

se dezvelesc dulci amintiri,

sunt amintiri

ce vin ca vis,

se-ntorc din neguri prăfuite,

se-ntorc cu anii vântului,

ar vrea

să fie o secundă

nu amintiri,

ci floare de cais.

În nopţi ce mă ademenesc

cu braţe dulci,

plec în visări,

iar mă întorc în amintiri

și-adorm încet

cu ele-n-gând,

se strâng în pumnul visului,

firave vin din depărtări,

se zbat să rupă stânca serii,

să zboare-n ceruri,

baleind.

Se strâng în pumnul gândului

dulci amintiri

și amăgiri,

ca frunze moarte se-mpletesc

în crengi uscate

care-au fost,

frunza jelește a dorire,

însă răsare-n răsăriri,

stau prinse-n-cușca caldă-a palmei

și amintiri

care n-au rost.

Silvia Urlih 25.05.2018

AȘA NE-A FOST DAT - Silvia Urlih

Iubite,

azi

ploaia ce se cerne îmi spune

că sunt soare,

un soare

ce n-am fost vreodată-n viață,

mi-arată că sunt munte,

îmi spune că n-o doare,

durerea ce-am avut,

s-a rătăcit

în ceață.

Iubite,

cu ploaia-n ploaie ai plecat

și tu departe,

nu mă mai doare,

dar,

doare c-ai durut,

când m-ai urcat pe nori,

credeam că ne vom fi

nemoarte,

dar m-ai ucis încet

și-n mine am căzut.

Iubitul meu ce-ai fost

și nu-mi mai ești

vreodată,

știu,

m-ai iubit,

însă iubirea ta cu lănci m-a săgetat,

ai otrăvit cu vorbe

iubirea ce-n ceruri ne-a fost dată…

așa a fost să fie,

așa în astă viață

ne-a fost dat.

Silvia Urlih 25.05.2018

FRÂNTURI DIN NETRĂIRE - Silvia Urlih

Vin frânturi din valul vremii,

poduri strâmte

peste timp,

clipe suspendate-n ore

în fărâme

de destine,

vin în veri cu-omăt pe ele,

se răsfrâng în anotimp,

vin frânturi

de frunze coapte,

capu-și pun sub ghilotine.

Vin frânturi din netrăire

în trăire

să se-mbrace,

vin cu doruri

ce în dor

dorurile și le scriu,

vin frânturi din vieți uitate,

viața-n viață o desface,

vin frânturi din val de timp,

în ce-am fost

să nu-mi mai fiu.

Vin frânturi

din ce-am trăit

în trăire să mă-mbrace,

neființa ce mi-am fost

vrea ființă

să îmi fiu,

cineva îmi strigă-n șoaptă,

șoapta vrea să mă împace,

în șoptire-mi spune iar,

n-ai murit,

încă ți-ești viu.

Silvia Urlih 24.05.2018

NOPȚI ALBE - Silvia Urlih

În brațul nopții

iar mă pierd,

îmi fac culcuș

la pieptul ei,

o-mbrățișez ca pe-un iubit

să-i simt lumina

mai aproape,

îmi întind palmele

s-o simt,

mă văd

pierdută-n flori de tei,

în mierea lor să mă înec,

iar luna,

să îmi cânte-n șoapte.

Noaptea

mă-mbie-a lenevire,

în pasiunea ei

mă pierd,

mă simt

ca pleoapa cerului

ce-nchide ochiul

soarelui,

cortina lui mi-nchide ochii

și în oceanu-i

mă dezmierd,

în taina nopții mă strecor

să nu simt oful

dorului.

Sunt nopţi de taină

şi mister,

aduc în voalul lor magie,

colind cărările ce-au fost,

în amintiri

mă-nvârt pe loc,

sunt nopţi de vis

ce-mi cern visarea

și la visare

mă îmbie,

mă scol din somn,

mă culc din nou,

iar nopții albe

îi dau foc.

Silvia Urlih 24.05.2018

REVERIE - Silvia Urlih

Pare c-aș fi pe valul vremii,

ființa mea

cu umeri goi,

pare c-am alergat desculță

prin anotimpuri

fără țel,

pare că timpul ce s-a rupt

m-a găzdui

într-un zăvoi,

pare c-am fost,

pare că sunt,

pare că mâine

mi-e la fel.

Pare c-aș fi noapte-nstelată

ce s-a desprins

de amurgit,

pare că dezgolită merg

spre altă noapte

înstelată,

pare că sufletul mi-a stat

pe colț de lună,

obosit,

pare că

clipa stă în loc,

de mine

parcă e legată.

Pare c-aș fi

vara din câmp

ce se ascunde-n trup

de lup,

pare că m-am fărâmițat

în mii de glăsuiri

de clopot,

pare c-aș fi frunza ce zboară

fără de brațe

și de trup,

pare c-aș fi vulcan ce-așteaptă

ca viața

să îi dea în clocot.

Silvia Urlih 24.05.2018

ÎMI SUNT OM - Silvia Urlih

Îmi sunt om,

un pământean,

tot pământul e mine,

mă învârt în jurul lui,

sufletul

îi dă lumină,

soarele îmi este drum

fără lacrimi

și suspine,

mă lumin din încercări,

îmi sunt vremea

ce-o să vină.

Îmi sunt drumurile-n mine,

drumuri

cu final nescris,

când tristețea mă apasă,

îmi sunt ziua

care vine,

când sunt vis,

îmi sunt nescrisul visului

ce-n vis mi-e scris,

când sunt plâns,

îmi sunt neplânsul ce m-apasă

și mă ține.

Soarele

și luna-n mine

împreună

se-mpreună,

sufletul se rupe-n două

când

noroaie plouă-n mine,

îmi sunt lut de olărit,

îmi sunt floare-n rădăcină,

îmi sunt cerul

ce așteaptă lumina

să îl lumine.

Silvia Urlih 23.05.2018

PIATRĂ FĂRĂ DE LUCIRE - Silvia Urlih

Ești un giuvaier,

ești om,

colierul de smaralde

ce atârnă preţios

la gât falnic

de pământ,

îți brăzdează-n șerpuire,

rubinii,

izvoare calde,

îți ești liniștea din munți

ce te-nalță

prin cuvânt.

Ești un giuvaier,

dar timpul,

soarele l-a rupt din tine,

ai rămas

o simplă piatră,

piatră

fără de lucire,

colieru-i lanț de foc,

ești piatră,

plin de cruzime,

pământul nu te mai vrea,

îi ești mare amăgire.

Ești ca piatră-a cerului la gâtul pământului,

giuvaierul s-a pierdut, doar o piatră-i ești la gât.

Silvia Urlih 21.05.2018