Sunt copilul pământean,
cerul
m-a năşit,
câmpia m-a alăptat
să-mi fiu
necuprins,
stau
la geamul vieţii mele,
văd râu obosit,
văd
iubirea zgribulită-n gerul meu
din vis.
Stau
cu ochi din cerul minţii
lipită de geam,
mă întreb :
De ce-am lăsat-o singură în ger,
unde-am fost
când îmi plângea,
când n-o auzeam,
unde-am fost
când ea,
iubirea,
îmi era străjer.
Unde-am fost
când îmi cerea
strop de alinare,
eram oarbă,
nu vedeam,
pleoapa mi-era ninsă,
eram surdă,
n-auzeam
plânsu-i din altare,
nu simțeam
palma ei caldă
către mine-ntinsă.
Sunt copilul cerului,
m-am născut
izvor,
din izvor am tot crescut
și-am ajuns
ocean,
am urcat,
am coborât,
lacul mi-a fost dor,
în buchet de busuioc,
am strâns
an cu an.
Silvia Urlih 03.05.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu