În brațul nopții
iar mă pierd,
îmi fac culcuș
la pieptul ei,
o-mbrățișez ca pe-un iubit
să-i simt lumina
mai aproape,
îmi întind palmele
s-o simt,
mă văd
pierdută-n flori de tei,
în mierea lor să mă înec,
iar luna,
să îmi cânte-n șoapte.
Noaptea
mă-mbie-a lenevire,
în pasiunea ei
mă pierd,
mă simt
ca pleoapa cerului
ce-nchide ochiul
soarelui,
cortina lui mi-nchide ochii
și în oceanu-i
mă dezmierd,
în taina nopții mă strecor
să nu simt oful
dorului.
Sunt nopţi de taină
şi mister,
aduc în voalul lor magie,
colind cărările ce-au fost,
în amintiri
mă-nvârt pe loc,
sunt nopţi de vis
ce-mi cern visarea
și la visare
mă îmbie,
mă scol din somn,
mă culc din nou,
iar nopții albe
îi dau foc.
Silvia Urlih 24.05.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu