STAI VÂNTULE ! - Silvia Urlih

Stai vântule

nu mai goni

printre zile și prin ani,

stai o clipă-n așteptare

ostoită-s de fugit,

odihnește-ți briza vieți-n floarea albă

de castani,

cântă-mi

cum făceai odată

șterge-mi traiul ce-am trăit.

Stai vântule de-mi ia amurgul

lasă-mă în dimineață,

uită-mă în primăvara

care

nu mai e cu mine,

desenează-mi cerul vieții lasă-mă

să-mi fiu prefață,

mângâie-mi cu briza verii

râul gândului

ce vine.

Silvia Urlih - 31.01.2013

JERTFEȘTE-TE PE TINE - Silvia Urlih

Alintă-mă cu tine

în ziua-nrourată,

setea iubirii tale

îmi cântă

dintre nori,

captivă sunt în stropii

ce molcom mă îmbată

cu tine

și cu șoaptele

ce picură din sori.

Mă mângâi

ca un vals

mă urci și mă cobori,

mă sorbi în dimineața

cu tonuri argintii,

captive-mi sunt cuvintele

când tu

mă înconjori

cu visele din toamnă

și zilele târzii.

Sărută-mă cu vara

uscată în pustie,

îmbracă-mă-n copac

și-n flori nemuritoare,

jertfește-te pe tine

și toamna ta târzie,

iubește-mă

și uită

că dragostea te doare.

Silvia Urlih 31.01.2013

MI-AM PUS PE UMERI ARIPI Silvia Urlih

Într-o rătăcită seară

sub oceanul poleit,

mi-a ieșit în cale luna

în albastru-i satinat,

m-a oprit din mersu-mi iute

și mi-a spus

abia șoptit,

că e vremea să schimb negrul

într-un alb imaculat.

Agățat de brațul zile

și cu mintea nicăieri,

i-am răspuns așa-ntr-o doară

că de negru

mă dezic,

că în azi mai pot rămâne

deși astăzi parcă-i ieri

și că cerul mi-e înaltul

că-s doar om

un punct…

nimic.

Într-o rătăcită seară

mi-am prins visele

la brâu,

am plecat spre albul lunii

agățată de luceferi,

mi-am golit uitarea-n sac

și 

am aruncat-o-n râu,

negru-n alb l-am îmbrăcat

și mi-am pus pe umeri

aripi.

Silvia Bya Urlih 30.01.2013

UN STROP DIN INFINIT - Silvia Urlih

Arde flacăra de gheaţă cheia cufărului

mut,

trupul cere îndurare…

sufletul urlă în gol,

prizoniera inimii strigă-n șoaptă…

 o aud…

o aud

dar nu-i pot stinge focul

și al lui pârjol.

Strigă către mine,

ea…,

vrea un strop de fericire…

se sufocă

în sipetul încuiat

în gheața nopții,

vrea să spargă zidul gheții

vrea o clipă de iubire,

caută cu disperare cheia lacătului

sorții.

Șoapta ei 

abia șoptită

n-o aude decât vântul…

o ia-n brațe

și aleargă spre un pisc

înzăpezit,

o așează-n cuibul vieții

și-și reface legământul,

că-i va da un bob din soare

și un strop

din infinit.

Silvia  Urlih 30.01.2013

CERUL DIN SUFLET - Silvia Urlih

Diguri negre se ridică

de pe sufletu-mi în floare,

din imperiul alb de gânduri

rădăcinile-și fac loc…

trunchiul gândului nu plânge…

acum a uitat că-l doare

frunza, ploaia și ninsoarea

vieții adunate-n joc.

Urc pe piscuri nemuntoase

apa-n munte o prefac,

cresc cu frunzele din mine

cresc cu apa muntelui,

rădăcinile mă dor însă

trunchiul …

mi-e copac…

un copac ce-și oglindește cerul

în izvorul lui.

Luminează steaua lumii

scapără nisipu-n mine,

bolta gândului îmi face cer

 în suflet

și-n simțire,

mă-nconjoară cu iubire focul candelei

ce-mi ține

pâlpâirea care crește

în lumină

spre trezire.

Silvia Urlih 30.01.2013

VIAȚA - VAL DE HUMĂ - Silvia Urlih

Sunt adesea vânt,

iar vântul

mă-nvelește în cuvânt,

literele

scriu pe mine slove

ce îmi spun că-s brumă,

că în vânt

cu vântul pleci

iar mormântul nu-i mormânt

că în soartă scris îți este

și că viața-i val

de humă.

Sunt adesea

umbră-n umbră,

simt cum mor

cuvintele ,

mor în vânt

cu vântu-n palmă

răstignite de un dor ,

simt cum trupul se înclină

căutând mormintele,

ce-și au locul între îngeri

și în cântec

de izvor.

Silvia Urlih 29.01.2013

SUFLET FĂRĂ SIHĂSTRIE. Silvia Urlih

Sufletul e-n sihăstrie…

a plecat să ia lumină,

să mai pun-o cărămidă

la icoana din altar…

albul florilor de crin să adune

în grădină,

în buchete de iubire

Domnului să-i dea în dar.

Din palatul visului  

ceru-n suflet mi l-am pus,

masa gândului de lemn

să o fac lăcașul

minții,

să adorm lângă iubire,

să spun ce-aș avea de spus,

să arunc din mine praful

când ajung

să-mi sărut sfinții.

Vorbele se sparg în minte

ca un glas de cremene,

mă înec în lungi ecouri

și mă doare

nevorbirea,

dar rămân să-mi caut cerul,  

crinii albi să semene...

suflet fără sihăstrie,

gândul bun 

și-n veci …

iubirea.

Silvia Urlih 28.01.2013

CUVÂNT RĂSTIGNIT - Silvia Urlih

Cuvinte aleargă ,

se sparg

în glasuri mute,

ecouri de silabe

se-aud dinspre zenit,

se-ascund

sub masca acră

și nu vor să asculte

cântecul pur al vieții

venit

din infinit.

Mă răcorește vântul

cuvântul

mă-nvelește,

rămân

să-mi caut cerul

din gândul ce-a murit,

cu glas pierdut prin lume

simt

că îmi înflorește,

iubirea din cuvânt…

cuvântul ce-a muțit.

Glasul fără ecou

prin lume rătăcit,

îmi răscolește simțul;

m-apasă presimțirea

că viscolul din mine

nu-i viscolul

din schit…

este cuvânt

în moarte

ce-așteaptă răstignirea.

Silvia Urlih 28.01.2013

LUMINĂ FĂRĂ NUME - Silvia Urlih

Luna-și plimbă printre stele trena

lungă de nisip,

se oprește pe un munte

și privește către lume…

vede-un trup fără de suflet,

deși are totuși chip…

veșnicia-i e în spate,

dar e stea

fără de nume.

Trupul se luptă cu jungla-i

care-l macină

și-l arde,

sufletul lumina-i vede la un capăt

de tunel,

se întrec apoi în fugă,

trupul obosit iar cade,

însă sufletul i-alături

și se sprijină de el.

În apus, în iarna vieții,

sufletul își face loc

în trupul fără de vlagă

dar deschis

spre rugăciune,

se-ntâlnesc

se iau de mână își pun viața

în chioc

și se-ndreaptă spre lumina care și-a găsit

un nume.

Silvia Urlih 27.01.2013

UMBRA TRUPULUI DE LUT - Silvia Urlih

Două raze paralele

taie universu-n două ;

trup de lut și umbra lui

răscolesc pământul mut

să-și unească-n suflet viața,

într-un strop pictat

de rouă

și să fie unul singur ,

umbră și cu trup de lut.

Sub o frunză adormită

tremurând de frica

nopții,

stă sfios trupul

în umbră

cu aripile strivite,

speriat de noaptea zilei

și de mantiile sorții,

ce-au crescut îngenunchiate

și tăcute-n fața Porții.

Umbra trupului de lut se agață

de lumină,

se ridică peste noapte

ziua-n noapte luminând,

lumânarea suferinței

se aprinde

și se-nchină,

umbră trupului să-i fie,

trupu-n suflet

pe pământ.

Silvia Urlih 27.01.2013

EL ESTE DUMNEZEU - Silvia Urlih

Pe o bancă liniștită,

sub castanul unei gări,

luna-mi mângâie tăcută tâmplele

ninse de an,

inima îmi cântă iute

și respiră greu pe nări,

căutându-și alinarea lângă-o floare

din castan.

Obosită de trăire

și de mers cu trenul vieții,

n-am văzut că lângă mine se așează

un bătrân,

ce mi-a spus cu voce blândă

că a ars răceala gheții

că sunt floarea Lui aleasă

dintr-o frunză de alun.

I-am privit ochii albaștri…

ceru-n ei s-a cuibărit…

palmele-i grele de patimi s-au oprit

în palma mea,

mi-au turnat iubire vie ,

m-a privit și mi-a șoptit:

„Nu fi tristă și-obosită, căci lumina-i calea ta”.

Pe o bancă liniștită,

într-o gară-ntâmplătoare,

un bătrân m-a luat de mână

și mi-a spus că eu sunt … eu,

să pășesc peste durere,

căci nimic nu-i întâmplare,

să-mi las sufletul s-alerge,

El că este

Dumnezeu.

Silvia Urlih - 25.01.2013

FEREASTRA DIMINEȚII - Silvia Urlih

Mi-a spus

astăzi dimineața

că noaptea mea

se va-mbrăca în zori,

cu ziua ce mă va-mpăca

cu viața

și-mi va ascunde tristețea

după nori.

Mi-a spus

că voi începe a rescrie ,

în cartea ștearsă de nori

și amintiri ,

cuvinte ce-mi vor da

lumina din sicrie,

și vor închide-n mine

divine mănăstiri.

Perdeaua zile

va cădea

pe-a nopților tăcere,

izvorul de lumină

va cerne-n ploi toride,

iubire în dreptate

și zâmbet în durere,

fereastra dimineții

de-o voi putea deschide.

Silvia Urlih 26.01.2013

SCARA AMURGITULUI - Silvia Urlih

Urc pe scara

fără trepte

peste treapta gândului,

în grădina cu luceferi care-așteaptă

printre brazi,

nevăzutul se îngroapă-n dorul

amurgitului,

care-a fost , ce va fi mâine

și mai este încă azi.

Sângerează-n palmă frunza

cade umbra negrului,

pe întinsul necuprins

peste trupul meu de lut,

soarbe sufletul lumina din ecluza

soarelui,

cântă frunza adormită

iar eu stau

și o ascult.

Stau pe scara nevăzută

doare umbra gândului,

sângerează

talpa vieții care urcă

nevăzutul,

gânduri albe fără trepte

ard firul ursitului,

colorând în curcubeu

scara amurgitului.

Silvia Urlih 25.01.2013

TRENUL NOPȚII Silvia Urlih

Călătoresc

cu trenul nopții spre necunoscut,

în geamantan

duc viața mea bătrână,

vagonul este plin de amintiri

care-au crescut

pe trupul

ce va fi țărână.

Cântecul nopții mă leagănă …

poate adorm…

iar trenu-aleargă,

șuieră ca vântul printre ani,

gându-a înghețat

și mi-este somn…

vreau să adorm,

să prind în vis pădurea de castani.

În noapte,

luna îmi zâmbește printre munți,

o rog sfioasă

o mână să-mi întindă ,

să-mi ia bagajul vieții

cu anii mei cărunți,

în infinitul timpului

să mi-i ascundă.

Silvia Urlih 25.01.2013