Ca un copac
cu crengile uscate ,
îmi este chipul desfrunzit
de gândurile serii,
ca un picior
cu degete tăiate,
îmi este gândul
ce-adună alte gânduri
în mantia uitării.
Copacul meu
se leagănă
pe creanga-i dezgolită,
își caută o frunză,
cu ea să se îmbrace,
dar frunza este arsă
de vremea părăsită,
uitată-n rădăcina
ce florile își coace.
Copacul meu
se prinde de trupu-mi însetat,
un strop de fericire
își toarnă-n rădăcină,
și-aprinde lumânarea
ce arde pe-nserat
să-i lumineze floarea
ce-i curge lin
prin venă.
Silvia Urlih 08.01.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu