EL ESTE DUMNEZEU - Silvia Urlih

Pe o bancă liniștită,

sub castanul unei gări,

luna-mi mângâie tăcută tâmplele

ninse de an,

inima îmi cântă iute

și respiră greu pe nări,

căutându-și alinarea lângă-o floare

din castan.

Obosită de trăire

și de mers cu trenul vieții,

n-am văzut că lângă mine se așează

un bătrân,

ce mi-a spus cu voce blândă

că a ars răceala gheții

că sunt floarea Lui aleasă

dintr-o frunză de alun.

I-am privit ochii albaștri…

ceru-n ei s-a cuibărit…

palmele-i grele de patimi s-au oprit

în palma mea,

mi-au turnat iubire vie ,

m-a privit și mi-a șoptit:

„Nu fi tristă și-obosită, căci lumina-i calea ta”.

Pe o bancă liniștită,

într-o gară-ntâmplătoare,

un bătrân m-a luat de mână

și mi-a spus că eu sunt … eu,

să pășesc peste durere,

căci nimic nu-i întâmplare,

să-mi las sufletul s-alerge,

El că este

Dumnezeu.

Silvia Urlih - 25.01.2013