Diguri negre
se ridică
de pe
sufletu-mi în floare,
din
imperiul alb de gânduri
rădăcinile-și
fac loc…
trunchiul
gândului nu plânge…
acum a
uitat că-l doare
frunza,
ploaia și ninsoarea
vieții
adunate-n joc.
Urc pe
piscuri nemuntoase
apa-n
munte o prefac,
cresc
cu frunzele din mine
cresc
cu apa muntelui,
rădăcinile
mă dor însă
trunchiul
…
mi-e
copac…
un
copac ce-și oglindește cerul
în
izvorul lui.
Luminează
steaua lumii
scapără
nisipu-n mine,
bolta
gândului îmi face cer
în suflet
și-n
simțire,
mă-nconjoară
cu iubire focul candelei
ce-mi
ține
pâlpâirea
care crește
în lumină
spre
trezire.
Silvia Urlih 30.01.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu