Un înger m-a
luat cu el
în zbor
și m-a
plimbat pe aripi
de visare,
m-a învățat
să urc spre alb izvor,
să nu mai
știu de dorul
care doare.
Cu aripile
larg deschise către viață,
calc peste
plâns
și peste
neagra zare,
cu toamna mă
ascund
în
dimineață,
să nu mai știu
de dorul
care doare.
O aripă și-a
frânt în zbor avântul
și am
îmchis-o
printre
lacrimi călătoare,
am strâns-o, să nu mi-o
ia
cu sine
vântul,
să-mi ia din suflet doar dorul
care doare.
O aripă
rănită plânge lângă lună ,
dar am ascuns-o-n
suflet
de ploi și de ninsoare,
cu lacăte am
încuiat-o
să nu spună
,
pământului …
de dorul care
arde,
iar arderea
lui
doare.
Silvia Urlih 09.12.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu