Cu
stânca în spate
și
crucea
alături,
îngenunchez…
și
mă ridic de zeci de ori,
cu
inima-ncinsă
de
albe troiene,
renasc
din petala scrisă
de
vreme.
Sub
urma umbrei rămase-n trecut,
o umbră
îmi
oferă infinitul,
din
răsărit îmi fac
nou
scut,
să
nu mai simt
cum
mă apasă el,
pământul.
Cu
lutul pe umeri mă-ntorc
din
iubire,
cu
iubirea-n iubire
pășesc
spre
divin,
cu
soare albastru
și
stele-n privire,
cu
trepte sub tălpi,
revin…
tot
revin.
Silvia Urlih 15.05.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu