VISUL NU MI-E VIS ! Silvia Urlih

Sunt vinovată

că iubesc pământul,

că scormonesc în templul cu lumină,

sunt vinovată

că-mi torn în sânge infinitul

și că invit zăpada

să stau cu ea la cină ?

Trecutul m-a-mbrăcat

în rochie de vestală,

mi-a pus în păr, cununi de grâu cosit,

mi-a pus în palme sceptrul

și o catedrală

și m-a trimis în lume,

cu laur aurit.

Sunt vinovată

că înfloresc culoarea,

că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,

sunt vinovată

că mă-nsoțesc

cu zarea,

iar îngerul sub tălpi

covor de vise-mi țese ?

Sunt vinovată

că răscolesc în munte,

să caut regăsirea

să mă găsesc

pe mine,

sunt vinovată

că sunt doar un grăunte

și poate cer prea mult din ce mi se cuvine?

Sunt vinovată

că urc ușor pe soare,

că poarta universului spre mine

s-a deschis,

sunt vinovată

că am pământul

sub picioare,

sunt vinovată,

că visul nu mi-e vis ?

Silvia Urlih 10.05.2013