Căutăm
ceva, căutăm… și habar nu avem ce anume ne cheamă… alergăm după ceva ce nu
putem ajunge pentru că acel ceva fuge de noi, iar noi… noi fugim de acel ceva
ce ne caută. Să fie norocul cel care ne caută, iar noi îi dăm cu piciorul
? Să fie soarta ?! În încercarea de a găsi ceva mai bun decât ceea ce avem
uităm să apreciem prezentul. Fugim spre viitor dar uităm de trecut… nici nu-l
luăm în seamă. Uităm de el pentru că ne înspăimântă. Ne este teamă ca nu cumva
să ne rănească iar un cuvânt, o faptă, o privire, o întrebare la care nu am
avea răspuns.
Oare nu
este extraordinar să fii tu însuți, să dai frâu liber emoțiilor, să deschizi
sufletul iar de acolo să zboare visele, dorințele tale ?! Alergi, te uiți
în stânga , te uiți în dreapta … și prea rar sau niciodată în urmă. Simți la un
moment dat că vrei să-ți pui sufletul pe pământ, vrei să simți mirosul ierbii, să
închizi ochii și să te alături vântului. Vrei să te oprești și să ai curajul de
a privi în urmă. Și simți , sau doar ți se pare , că nu poți. Nu poți, pentru
că te-ai obișnuit să te ascunzi după niște ziduri de regrete, amestecat cu
frică și nemulțumire. Ți-e frică să încerci noul. Regreți că nu ai spus anumite
lucruri la timp, dar nu faci nimic să înaintezi. Și mereu te ascunzi după un
val de întrebări la care, totuși, nu te grăbești să auzi răspunsul…. Sau nu
dorești să-ți auzi glasul interior.
Unde îți
poți găsi curajul de a privi în urmă? Care este momentul în care poți privi
fără urmă de regret la toate acele suflete care au lăsat urme adânci în viața ta,
pentru a le ierta ? Avem tendința de a ne ascunde după o frază banală: Suntem
slabi.. Dar oare acesta e tot adevărul? Suntem slabi… nu mai vreau, am obosit…
Ăsta e răspunsul la toate întrebările?
Nu. Adevărul
este că ne este frică de dezamăgire… de încă o dezamăgire. Ne este frică să nu
sfârșim din nou cu sufletul în pumni. Fugim de oameni , pentru că nu vrem să le
dăm ocazia de a lăsa iar și iar , urmele rănilor în noi. Fugim de acele lucruri
care ne-ar face fericiți, pentru că în final, acelea se pot transforma în propriile
noastre slăbiciuni.
Ne este
frică de fericire, pentru că am obosit să tot cunoaștem partea ei nefastă. Ne
este frică să fim fericiți , pentru că nimeni nu ne promite , nimeni nu ne
garantează, că mâine o vom simți și trăi. Ne este frică de viitor, pentru că nu
avem curajul să o luăm de la capăt și să încercăm să o adaptăm dorințelor noastre.
Așa că
alegem să fugim. Fugim de viață, fugim de chipurile cunoscute, fugim de
sentimente, fugim de răspunsuri. Fugim de noi, fugim în noi, zidindu-ne într-un
palat al nostru, doar al sufletului nostru și visăm să fim fericiți….Nu privim
în urmă , nu ne facem o radiografie a vieții pentru a ne ierta, pentru a învăța
din greșelile făcute și pentru a nu le mai repeta. Fugim de noi, în noi, pentru
că suntem lași.
Te-ai
întrebat vreodată.... până când? A sosit momentul să alegi să fii fericit.
Dorește-ți să fii fericit, alăturând micile bucurii, până când te vei îmbrăca
în fericire. Răspunsul este doar la tine, în tine, cu tine. Tu ești cel ce-și
va hotărî soarta. Tu și doar tu ! Viața este foarte frumoasă dacă înțelegi că a
venit vremea să stai la taclale cu ea. Vorbește-i vieții tale, ceartă-te cu ea
dacă este nevoie, dar mergi mai departe. Nu mai fugi de ea. Aruncă măștile cu
care te-ai obișnuit deja. Fii tu însuți
! Lasă-te furat de fericirea vieții. Ea, viața, este atât de simplă și de
frumoasă ! Nu ți-o complica !
MĂȘTI
FĂRĂ SUFLET
Prin păduri alergam
aninată
de boare,
peste câmpuri cu zile numărate
de nopți,
printre spini căutam
trandafirii
din soare,
împărțeam cântece de alean
pentru toți.
Măști fără suflet
căutau
printre trupuri,
ochi fără viață
căutau
zări senine,
mâini fără vlagă
răsăreau
din adâncuri,
suflete sterpe-ncercau
să se-nchine.
Biete suflete-și spun
cuvinte
în șoapte,
le privesc cu uimire ,
nu-nțeleg
unde merg,
eu cu ziua mă spăl
în tăcerea
din noapte,
din mine cu mine
vreau să fac
un întreg.
Masca mi-am șters-o
și-am fugit
de trecut,
chipul liber visează
într-o lume de groază,
calc peste valuri ,
cutreier
prin viață tăcut,
căci pe cerul Lui
crucea mea
luminează.
SALCIA UITĂRII MELE
Sunt mască
o mască sprijinită
de rădăcina ta,
ascult
liniștea apei
din tumult,
ești salcia ce
plânge la rugăciunea mea,
iar eu
sunt calmă,
tăcută
și ascult.
Îmi ești trecut,
îmi ești prezent,
îmi ești părintele,
mă speli cu lacrima
ce-ți curge,
m-alinți
și-mi sorbi din gând
cuvintele,
mă vezi…
vezi sufletul în
mine
cum se strânge.
Sunt
zbuciumată
ca o apă curgătoare,
mă zbat
ca aripile unui
albatros,
cascada sevei tale
mă spală cu uitare
mă face mlădioasă
când mă ridici
de jos.
Mă-mbată veșnicia
și
mlădierea ta,
mă las spălată
de pletele-ți
plăpânde,
tu-mi cureți
sufletul ,
îmi spui că azi sunt
alta
îmi torni putere
în venele-mi flămânde.
Te uiți la mine
mă mângâi cu
privirea,
mă iei alături
mă înveți ce este
bine,
mă dojenești
când nu-mi alung
durerea,
când nu știu să-nțeleg
ce este bine.
Fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih