Aleargă, aleargă… timpul.
El aleargă, alergăm și noi. Și, dintr-o alergare în alta, suntem când în zi de Paști,
când în zi de Crăciun. Cu cel puțin două săptămâni înainte de aceste sărbători,
televiziunile ne tot îndeamnă la a fi mai buni, mai iubitori, mai cumpătați.
Primăvara nu mai e primăvară, vara nu mai e vară, iarna nu mai e iarnă. Poate
doar toamna a mai rămas să ne încânte cu bogățiile ei. Până și anotimpurile
s-au săturat de noi, de răutatea din noi. Furați de timp, de fapt de neorganizarea
timpului, orbiți doar de înavuțire, uităm. Uităm de noi, de cei de lângă noi,
uităm de copii noștri.
Dar, de două ori pe an
auzim îndemnul : Să fim mai buni, să fim mai cumpătați, mai iubitori.
Sunt revoltată. De ce
trebuie să fim atenți la cei de lângă noi doar de două ori pe an ? De ce nu
putem fi buni și iubitori toate cele 365 de zile ale anului ? Ce ne oprește ?
Cine ne oprește ?
Peste câteva zile vine Crăciunul,
vine Moș Crăciun. Orașul se curăță de
mizerii, până și de cerșetori se curăță. Se gătește apoi în straie de
sărbătoare. Municipiile se întrec în a avea cel mai mare brad, cele mai multe
becuri… (pe banii contribuabililor, adică ai noștri).
Ne strângem în jurul bradului,
obosiți, blșazați, și așteptăm cu gurile căscate și cu inima în gât să vedem ce
cadou ne-a adus Moșul… Moșul ?!
Vine Crăciunuuulll !!! Prin
urmare, vin cadourile.
Tot peste câteva zile,
deci în același timp cu Moș Crăciun, s-a născut Iisus Hristos. Mă întreb, retoric,
firește, de ce nu mai plutește în aer izul de sărbătoare adevărată, de ce nu se
mai aud colindele, de ce nimeni nu mai simte că într-adevăr e sărbătoare ? De
ce în locul curățeniei sufletești alegem tot darurile materiale ? De ce ne
ascundem fiecare pe la casele noastre și privim de după perdea… să nu care
cumva să ne sune cineva la ușă cu colinda…?
Ținem post, apoi,
așteptăm cu răsuflarea tăiată să ne ghiftuim în ajunul și în ziua crăciunului.
Ținem post… nu mâncăm carne… dar mâncăm în continuare cu linguri mari de metal
invidie, ură, neiubire. Mergem ,(dacă mergem) la biserică să aprindem o
lumânare în fugă. Nu mâncăm de dulce… Mmm dar ce dulce e răzbunarea, ce dulce e
atunci când vedem răni ale sufletului sângerând ! Ce dulci sunt lacrimile celui
pe care l-am lovit cu vorbe și fapte inventate ! Ce dulce e muțenia în care ne
retragem ! Ce dulce e neadevărul ! Mințim… ne mințim.
Vin sărbătorile ! Vin,
dăm de pomană unor nevoiași și ne spălăm cu asta de păcate pentru încă un an.
Alergăm alături de timp.
Uităm de noi și de cei dragi nouă.
Da, uităm de noi… Ne
aruncăm, ușurel să nu ne doară, la coșul de reciclare a omenirii. Geme deja
gena de suflete aproape moarte. Suntem doar carcase , fără simțiri, fără umbre,
fără suflet. Mintea, uneori mai are câte o zvâcnire și nu vede altceva decât
bani, înavuțire și din când în când câte o pomană… de două ori pe an.
Suflete ??? Zac bietele sub noian de pietre
colțuroase, sub grămezi de ierburi și imortele viu colorate cu vopsea de ouă.
Se sufocă sub măștile pe cere noi, oamenii, nu ni le mai vrem îndepărtate. Prea
ne simțim bine în spatele lor !...
Sărbătorile vin,
sărbătorile trec, omul.. omenia rămâne 365 de zile… Că doar atât are un an,
douăsprezece luni, treisuteșaizecișicinci de zile.
Câte fapt bune ai făcut
în aceste zile ? Cât și ce ai dăruit ? Câtă atenție ți-ai dat ție, măi omule al
meu drag ?! De câte ori ți-ai oferit ție un cadou ?! De câte ori ți-ai
respectat sufletul ?! De câte ori ți-ai oferit lacrimi ?! Da, lacrimi de
fericire, de iubire… Ce dulci sunt lacrimile de fericire ! Ce dulce e rămânerea
în nemurire prin dăruirea frumuseții sufletului tău !
Hai, ai curaj să plângi
de fericire ! Ai curaj și oferă-ți fericirea pe care ți-o dorești și la care
visezi ! Nu aștepta să vină sărbătorile să-ți oferi un dar, nu aștepta să vezi
lacrimile de fericire al celor dragi când desfac cutia de sub brad ! Dăruiește
și dăruiește-ți zilnic lacrimi de fericire, fericindu-i pe cei de lângă tine !
IISUS
Vin iară
sărbătorile.
Îți bat în
ușă și te-ntreabă:
Ești
pregătit ?
Ce ai făcut
un an întreg ?
Cauți pe
cineva să-i dai pomană.
E luna când
se naște…
Se naște…
cine ?!
Tu, te-ai
născut.
Ți-ai
început renașterea ?
Să fim mai
buni…
De două ori
pe an tot auzim acest îndemn.
Să fim mai
buni…
de două ori
pe an…
de Paști și
de Crăciun.
Ce ai făcut
de-atâtea zile?
De ce
s-aștepți o sărbătoare,
dacă nu
înțelegi ce-nseamnă să fii bun ?
Iisus o dată
s-a născut și tot o dată… a plecat…
dar,
zilnic se
topește, cu sufletul strivit de uri și de sudalme,
sub
greutatea urii noastre de mii de ani stă aplecat,
îl ard
spinii pe frunte , îl dor piroanele din palme.
Alergi pe
stradă să găsești un cerșetor bolnav,
îi dai
pomeni cât să-i ajungă o zi… că-i de sărbătoare…
Chiar nu
ți-e sufletul strivit ? nu vezi că îți ești sclav?
Ești sclavul
tău și-al zilelor, iar asta doare… doare.
Cu Magii nu
te întâlnești, Lumina nu o vezi,
în întuneric
tot alergi poate zărești o oază.
Oprește-te
omule drag, vezi cum te izolezi ?
Te pui în
glastră și aștepți… dar ești un spin în vază.
Am stat de
vorbă cu Iisus și l-am rugat să-nchidă
sărbătorile,
i-am spus să
nu ne lase să-L mai cinstim de două ori
pe an,
l-am mai
rugat să ne citească rând după rând
scrisorile,
scrisori ce
scriem zilnic, dar, ne-nchinăm…
în van.
DE CE DOAMNE ?
De ce
ne-ntoarcem tot mereu
la Tine,
doar în săptămâna luminată?
De ce ne amintim de Tine
când ni-i greu
și te rugăm să schimbi
a noastră soartă ?
De ce
suntem la tinerețe,
cu sufletul
pribeag prin viață ?
De ce ne-ntoarcem
doar la bătrânețe,
să îți spălăm lacrima
de pe față ?
De ce se-nvîrte roata
tot mereu…
acum ești jos,
acum ești sus ?
De ce uităm de Tine
că exiști,
și ne-amintim
de două ori pe an,
ne comportăm
ca niște antihtiști,
apoi ne plângem
” de ce n-am ”?
De ce Doamne
atâta răutate,
în oamenii
pe care îi iubesc,
dar știu
că Tu-ai să faci dreptate,
de-acolo,
din raiul tău Dumnezeesc.
AȘTEPT
LUMINA SFÂNTĂ
Sunt astăzi mai fericită ca nicând,
căci mă voi
pierde-n noaptea sfântă,
îmi vei pătrunde în
inimă și-n gând,
cu mir îmi vei uda inima frântă.
Aștept lumina
vieții s-o cobori,
spre noi,
îndreaptă-ți privirea obosită,
coboară de acolo
dintre nori
și dă-ne o fărâmă
din iubirea-ți infinită
Mi-e sufletul
deschis către iubire,
aștept să picuri
chinul tău în el,
să mă cuprinzi cu
dulcea ta privire,
să mă dezbraci , să
faci din mine miel.
Mi-e inima ușoară
ca un fulg,
nu mai simt crucea
atârnând pe umeri,
din suflet
tristețea o să-mi smulg,
să Te urmez , Tu ,
umbra pașilor să-mi numeri.
Aștept lumina
sfântă a-nvierii,
aștept să simt al
magilor semnal,
aștept să văd
lumina-n bolta serii,
aștept iar să
serbez miracolu-anual.
Fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu