Ai vrea… aș vrea…- Silvia Urlih

Te văd, te aud, te simt.  Îți văd privirea cum mă caută , îți aud vocea cum mă strigă, îți simt sufletul cum mă îmbrățișează. Te aud cum îmi spui că-ți pare rău că nu m-ai găsit până acum, că ți-e frică de realitate. Îți văd lacrimile din colțul ochilor cum se scurg a neputință. Îți simt brațele cum mă caută. Îți simt disperarea din tăcere. Te văd, trup obosit, cum stai ca o stâncă și aștepți. Privirea ta e îndreptată spre mine. Vocea ta mută, îmi vorbește. Iar eu… eu aud tot ce-mi spui. Ai vrea să-mi spui că mă iubești, că mă aștepți de veacuri și… că m-ai găsit. M-ai găsit dar ți-e teamă că mă pierzi . E prea frumos, e prea ireal să fie adevărat. Ți-e frică de binele ce te așteaptă. Mă cauți de o viață. M-ai găsit, dar ți-e teamă de prețul pe care va trebui să-l plătești. Pentru fiecare clipă de fericire, ai plătit cu vârf și îndesat. Ai primit puțin și ai dat mult, ai dat tot ce puteai da.  Acum, iar ți-e teamă…  Care va fi prețul ?! Asta e întrebarea ce te macină . De aceea nu ai curaj să-mi vorbești. De aceea nu ai curaj să mă cauți, să mă vezi, să mă vezi, să mă simți.

Știu că ai vrea să spargi depărtarea,distanța dintre veacuri, știu că ai vrea să-mi fii, să-ți fiu.

Ai vrea… aș vrea…

Aș vrea să deschid brusc ochii și din spatele retinei să îmi apără o umbră radioasă în care să te desluşesc pe tine. Tu ţi-ai întinde braţele pline de flori spre mine, pentru a ne contopi cu răsuflările tăiate într-o îmbrăţişare îndelungă. Florile ar cădea peste mine, îmbrăcându-mă în ele. Zâmbetul tău, mi-ar lumina faţa , iar ochii tăi albaștri, s-ar pierde în albastrul ochilor mei. Buzele tale mi-ar săruta subtil buzele încremenite în zâmbet de fericire. Ai da apoi, floare cu floare la o parte și m-ai descoperi, așa cum sunt. Simplă, dar plină de iubire.

Te-aș ajuta și aș ieși de sub mormanul de flori, mi-aş împleti braţele în jurul gâtului tău şi aş încerca dintr-o singură privire să te întipăresc în gândurile în care am să mă refugiez când imaginea ta va deveni amintire. Mi-aş lăsa părul să se deşire în valuri peste chipul tău şi cu mângâierea palmelor, ţi-aş alina fruntea încreţită de durere, de spaimă, de disperare.

Încerc să-mi las gândul, trupul şi fiinţa să zboare spre etern, să se contopească laolaltă cu tine, să formăm un mozaic de sentimente ce-și spun povestea culorilor, sufletului meu... Poate aşa aş putea să sorb puţin din ziua aceasta dureros de dulce, să uit de mine, să mă dizolv ca mierea, când trupul timpului dispare!

Ți-e teamă să vii, pentru că nu ți-aș mai da voie să pleci niciodată. Te-aș încuia în sufletul meu și te-aș păstra acolo. Dacă ai pleca, în urma ta ar rămâne un parfum casant... Dacă ai veni, nu ai mai pleca.

Stau cu privirea fixă, dar toate simțurile îmi sunt vii. Îmi miroase a suflete îndrăgostite, a sentimente aburinde, neîmplinite. Privesc inertă spre cer şi spre iubirea de tot şi toate, ce atinge nemărginitul... Mă detaşez de realitate subtil, încercând să mă înfăşor cu mănunchiuri mari de zâmbet şi de vis. Inspir adânc parfumul dulce şi suav... miroase a tine în tot universul .  Îmi răsună lin , ca un ecou, gândul, trupul şi fiinţa. Un joc haotic, dulce-amărui,  pluteşte azi în zare. Il simt foşnind în depărtare, te simt, te aud, te văd. Privirea-mi lascivă se împleteşte cu ecoul luminos al inimilor noastre. Pentru o secundă,  întreaga realitate a lumii, se concentrează în noi.

SĂ IUBIM

Să ne unim

în frenezia dansului

cu marea,

când pe nisip se zbat

sclipiri rupte din stele,

să dezgolim

din soare depărtarea

și să clădim din dragoste castele.

Să dezghețăm

din valuri de cristal

iubirea,

când noaptea

s-o culca peste nisip

și să ne pierdem

în dezmierdări

cu marea,

care ne cheamă

de dincolo de timp.

În scoicile din adâncimi

să ne ascundem,

să nu ne-audă vântul

când doinim,

cântul viorilor

în mare

să-l închidem

să nu ne vadă decât cerul

că iubim.

OFRANDE LA ALTAR

Dacă ai deschide clipa

ce în clipă stă pitită,

ai vedea

că amurgirea

este pironită-n foc,

ai simți iubirea vie

care strigă năucită,

m-ai culege

dintr-un nufăr

și m-ai face-al tău noroc.

Dac-ai fi un munte verde

ce se naște dintr-un bob,

te-aș iubi

iubire moartă

până clipa ți-aș aprinde,

inima mi-aș face-o cântec

te-aș sluji precum un rob

și te-aș mirui-n iubire

cu iubirea

din secunde.

Dac-ai sparge zidul clipei

și-ai găsi secundele,

ai vedea icoana vieții

sângele mărgăritar,

nufăr alb

în suflet nins

inima și verdele,

cheia

focul și iubirea

ce-s ofrande la altar.

fragment din cartea” Giulgiul iubirii” Silvia Urlih