PUȚIN CÂTE PUȚIN - Silvia Urlih

În anotimpul călător,

mi-am strâns cocorii

lângă piept,

marama gândului

mi-a şters

cu fulgi de lacrimi trup tocit,

mi-am strâns cocorii de pe drumuri,

ca să-mi arate drumul drept,

am rupt o pană,

și-nc-o pană,

și…

fără lacrimi, am fugit.

Cu așchii rupte din trecut,

mi-am oblojit

aripa ruptă,

trunchiul l-am șlefuit cu flori,

să nu mai simt zbor

fără ceas,

arcada timpului mi-a fost pecetea

ce-am pierdut-o-n luptă,

alerg acum

cu timpu-n brațe,

să mai trăiesc

ce-a mai rămas.

Plutește-n lacuri depărtarea

cu ape vii

nesecerate,

plutesc și eu

cu infinitul,

ce-am mai rămas să mă alin,

apun în petecul uitat

pe marginea oglinzii sparte,

durerile

nu m-au durut,

dar,

m-au ucis,

puțin

câte puțin.

Silvia Urlih 23.12.2014