Sufletul, martor tăcut în faţa bâlciului oferit de
saltimbancii pe care i-am întâlnit pe scena vieții, a devenit spectator al
propriei mele iniţieri, al rolului de debutant pe care l-am jucat prin
labirintul sorţii, până am reușit să-mi șlefuiesc conştiinţa , până am reușit
să devin actorul propriei mele vieți , până am reușit să fiu una cu mine . A
asistat răbdător, nu m-a pierdut nici o clipă din priviri, nu m-a grăbit, mi-a
privit urcușul și coborâșul fără a-mi spune nimic. M-a privit, a tăcut și a
așteptat răbdător să mă trezesc. A așteptat să mă lovesc în urcare cu fruntea
de bolta cerului, iar la coborâre să-mi lovesc genunchii și să-mi scrijelesc
palmele de stâncile urâțeniei, al întunericului.
Eu… un pas înainte, l-am considerat a fi o victorie asupra
timpului, asupra angoaselor mele, iar înfrângerile…. lecţii care m-au întărit ,
care m-au făcut să cunosc ce este răbdarea, să mă apropii de suflet, să mă fac
una cu el.
Pe sceneta trăirilor , mi-am explorat profunzimile spiritului
și am încercat să dau viaţă şi sens sentimentelor întrupate, inspirând în
fiinţa mea bucuria, fericirea, speranța, iubirea… prin suferință.
Am învăţat că fiecare clipă e o
provocare , pentru a-mi modela și accepta
propriul univers, micul meu univers.
La un moment dat, după ce am devenit femeie, cineva m-a luat de mână și m-a
așezat cu calm, zâmbindu-mi, într-un carusel și mi-a spus : asta este viața
ta.. adevărata ta viață. O roată mare, care se învârte, iar tu eşti un bob de grâu mic , mic de tot , pe unul din scaunele lui. Poți crește,
poți încolți, poți da roade care pot fi hrană altor semeni ai tăi.
M-am urcat timid în carusel și am
apăsat pe butonul ”PORNIRE”. Am fost jos și mi-a fost … bine. Am
urcat apoi sus și mi-a fost și mai bine, doar că m-a amețit înălțimea. Mă vedeam prea aproape de cer ,
iar pământul …. Pământul , cu realitățile lui,cu rădăcina mea, rămăsese undeva
în urmă.
Cine pune în mișcare caruselul ?
cine apasă pedala de accelerație ? Sentimente precum : iubirea, dragostea,
bucuria, tristeţea , ura,
invidia, lucruri precum : bani, maşină, casă, ele sunt motoarele . Rând pe rând, fiecare
din ele pun în mişcare , cu
sau fără voia mea, mai repede sau mai încet, aceasta
roată. Rând pe rând, sau câte două, sau
trei, o mișcă . Uneori , doar singurătatea și tristețea o mai învârt .
De ce doar ele ?
Când eşti
sus ți-e bine, chiar foarte bine și uiți de
toate, uiți de tine, de sufletul tău, uiți de acel ”cineva” care te-a așezat în
scaunul vieții, uiți că ești bobul de grâu pus la încolțit.. Toate
îţi merg bine. Ești
realizat și chiar ai cu cine să-ți împarţi bogăția. Ai pe
cineva care să aibă grijă de tine şi care să te îngrijească. Ai posibilitatea să oferi şi
totodată poți să și primeşti. Poți avea toate acestea dacă ești
una cu sufletul, dacă mai poți simți sub tălpi seva pământului, dacă-ți afli
rădăcina.
Ești sus. Ești sus și privești totul
de la înălțimea realizărilor tale. Ești sus, acolo unde ți-ai creat propriul
univers. Ești sus și uiți lucrul cel mai esențial : caruselul se
învârte.
Ți-e bine când eşti sus ? Sigur că da ! Dar uiți că
poate veni şi o
perioadă în care poți fi jos. Acest
jos este relativ. Depinde cum îl vezi şi cum îl interpretezi. Cine generează acest jos ? Lipsa de dragoste, prea mulți bani, ura, invidia ? Dragostea
te-a coborât? Banii
? Tristeţea? Singurătatea
? Ți-ai pierdut seva rădăcinii ?
Poți avea surpriza să constați că tocmai ceea ce te-a dus
acolo sus te-a și coborât. Reuşeşti
profesional, ai bani, ai
casă, ai familie, ai de
toate. Eşti pe val, ești sus. Apoi,
dintr-o dată realizezi că deşi eşti acolo sus, în punctul cel mai de sus al
caruselului, de fapt tu eşti jos. De ce? Pentru că eşti doar tu … ești singur. Nu
ai cu cine să te bucuri sau cu
cine să împarţi toate
acestea. Nu ai lăstari. Undeva ai greșit. Ai fost prea sus și nu
te-ai mai văzut nici măcar pe tine. Ai pierdut în vârtejul caruselului
sentimentele umane… iubirea, respectul… respectul față de tine și față de cei
din jurul tău.
Dacă învârtim prea repede caruselul, ameţim.
De aceea , bine ar fi ca urcuşul să fie făcut cu răbdare, cu înțelepciune
și la timpul lui. Nici
prea repede , când te poate
fura mirajul primăverii , dar nici prea încet. Poți pierde sau poți rătăci pe drum
răbdarea. Răbdarea este o virtute. Trebuie să avem răbdare pentru ca ceea ce
ne duce sus, acea forţă care
învârte caruselul, să aibă mai multe
componente , iar fiecare
componentă să aibă proporția ei.
Iubire, carieră, familie,
casă, copii,
maşină… Trebuie să existe un echilibru în
fiecare , trebuie respectate proporțiile.
Vei ajunge
sigur sus, acel sus pe
care ți-l dorești. Iar atunci când eşti în vârf încearcă să stai cât mai
mult. Să construieşti cât mai temeinic. Şi asta
pentru că atunci când va interveni ceva şi va trebui din nou să cobori, să nu-ți pară greu. Şi mai
mult decât atât , perioada
pe care o petreci acolo jos ,
să fie scurtă. Rămânerea acolosă fie doar clipa de relaxare pe care ți-ai dorit-o pentru a te
regăsi, pentru a-ți reîmprospăta forțele, pentru a-ți uda cu credință ră dăcina.
CARUSELUL VIEȚII
Mă urmărește
timpul
cu ochi hulpavi și
goi,
îmi fură clipa
iar anii
mi-i seamănă de
zor…
și zilele mi le
culege
și mi le pune-apoi
în caruselul
vieții
cu gust amăgitor .
Cum fuge timpul
după mine,
cum aleargă!
eu fug de el ,
dar vremea
mă ajunge,
ar vrea parcă a-mi
spune
că is dragă,
și că mă vrea
alături
de noaptea ce mă
frige.
Aș vrea să-i spun
că ora mea-i
aproape
și că voi stinge
curând
al vieții felinar,
dar el mă tine
strâns
vrea să
mă-ngroape,
în mâna clipei
și-al timpului
hotar.
CU VIAȚA VOI VALSA
În
floare rară
de
mă vei preface
cu
apa vie a iubirii
de
mă vei înroura
ninsorile
din inimă-mi
vor
tace
petalele
uscate
se
vor însenina.
În
valul mării
de
mă vei găsi
iubirea
ta în inimă
de-mi
vei așterne,
sufletu-mi
în iarnă
nu
va mai amurgi
fulgi
albi de foc în mine
se
vor cerne.
Din
zbor de fluturi mii
de
mă vei prinde
stropi
de iubire peste aripi
de-mi
vei pune
cu
tine-n toamnă voi cânta
zeci
de colinde
cu
viața voi valsa
până-oi
apune.
Fragment din cartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu