Am suferit dintr-un singur
motiv: pentru că Dumnezeu mă iubeşte. Le-am spus acest lucru tuturor
cunoscuţilor mei, iar ei m-au privit cu suspiciune. Adică… dacă Dumnezeu te iubește te lasă să suferi
?!
Da, aşa este: suferința te înalță spiritual. De ce ?Pentru că dacă Lui
Dumnezeu nu I-ar fi păsat de mine, m-ar fi lăsat să persist în greşeală, în
păcat , şi atunci, aş fi fost un suflet pierdut. Însă, conştientizând şi acceptând suferinţa, mă regăsesc, îmi dau seama
cine sunt, încotro mă îndrept şi mai ales mă
străduiesc să nu mai repet greşelile făcute.
Dacă nu aș fi cunoscut amarul, nu aș simți dulcele
vieții. Dacă nu aș fi fost îngenunchiată, nu aș simți răcoarea înălțimilor.
Dacă nu aș fi fost … nu aș fi. Şi mai este un lucru: prin exemplul meu de viaţă îi
pot învăţa şi pe alţii.
Mă întreb uneori :dacă Fiul Lui Dumnezeu a
pătimit atât, cine sunt eu să cer lipsa suferinţei? Cine?
Dacă viaţa ar fi o câmpie, trupul ar trebui să fie pământul, iar
sufletul… un lan de maci. Știți și voi cât de plăpânzi sunt macii. Știți și voi
că macii cresc printre alte cereale, sau printre spini. Nu-i așa că le este
greu să reziste printre ciulini ? Nu-i așa că atunci când privești un câmp de
maci simți că plutești ?
Protejaţi-vă sufletul prin
credinţă şi rugăciune. Dumnezeu nu trebuie raportat la nimic, ci totul trebuie raportat
la Dumnezeu!
Suferinţa este un rău
necesar. Oricât de grea vi s-ar părea viaţa, nu
renunţaţi să credeţi în divinitate, Bunul Dumnezeu!
De multe ori, o cruce mică nu este suficientă, iar o cruce mare este prea grea. Dumnezeu , atunci când ne-a dat acceptul să venim sau să revenim pe pământ, avea planul Său, la care noi nu
avem acces. Niciodată nu ne va pune pe umeri
o cruce mai grea decât putem duce.
Bucuraţi-vă de fiecare
clipă, inclusiv de clipa suferinţei!
Viaţa este minunată , iar
Dumnezeu este Viaţa!
Mi-am pus de sute de ori întrebarea : Cine sunt ? De unde
vin? Încotro mă duc pașii ? Mi-am răspuns singură pe măsură ce întrebările
veneau peste mine… Răspundeam la una, dar venea alta….multe alte întrebări.
Multe dintre răspunsuri nu le-am aflat încă. Sigur multe dintre ele le voi afla
când voi ajunge acolo unde toți ajungem…când va trebui să răspund JUDECĂȚII
Marelui Creator….
Încerc să mă
descopăr….caut …. zi de zi descopăr că sunt un alt om, care se maturizează…. care
evoluează, care învață din propriile greșeli. Dar în fiecare zi ajung la
suflet.. Of… sufletul rămâne al aceluiași copil inocent care vrea joacă …. Se joacă de-a viața cu mine. Îmi
oferă când clipe fericite pe care abia de le pot duce, când triste….
Când eram mică mi-am
pus zeci de întrebări : de ce iarba e verde, de ce zăpada e albă… de unde vine
ploaia, de ce nu pot privi către soare….de ce mama plânge, de ce tata înjură,
de ce doamna profesoară pune note mari cui nu merită, de ce șeful favorizează
pe cine nu muncește. Atunci, în anii copilăriei, am întrebat adulții. Toți,
fără excepție mi-au răspuns :”Așa e-n viață” În anii adolescenței m-am întrebat
pe mine…. Nu am știut nici eu să-mi răspund. Mi-am spus : ”Așa e-n viață”.
Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să–mi satisfacă curiozitatea….care să mă
mulțumească…O parte dintre răspunsuri nu le-am găsit încă….De ce să fie așa
viața ? De ce trebuie să accept această propoziție ? Viața nu este așa … viața
este cum ne-o facem noi. Viața poate fi frumoasă !
Mă străduiesc să evit
mocirla și urâțenia lumii,încerc să pășesc peste răutatea ei, dar uneori nu
reușesc…Fug de ea, dar ea mă caută,mă găsește și mă trage în negura ei…. Doar
că EU… eu nu mă las furată. Dacă va fi nevoie îmi voi pune cizme de cauciuc în
picioare și voi păși zâmbind peste noroiul umanității. Dacă nici așa nu voi
putea, îmi voi pune iar aripile pe umeri. Deocamdată sunt strânse în mine. Să
nu le vadă careva să mi le taie . Va veni însă vremea când nu-mi va mai fi
frică să zbor în văzul tuturor. Voi pluti printre oameni cu aripile larg
deschise.
Încerc să pătrund
în meandrele urâțeniei lumii….dar nu reușesc… sufletul meu a rămas același
copil naiv care se întreabă , dar nu găsește singur răspuns….De ce așa e-n
viață ? nu știu…. Adică, nu știu încă. Știu însă că voi afla . Voi afla de ce
viața este ALEGERE. Voi afla de ce noi, oamenii, nu greșim, ci sunt alegerile
noastre.
Să aveți o zi în
care urâțenia lumii să nu vă găsească !
MACI ALBAȘTRI
Din râsul
macilor
pustii
am învățat că
pot iubi,
în legământ
pecetluit
de veșnicii,
un mac mi-a
scris
că nu mai pot
fugi.
Din plânsul
macilor albaștri,
un zâmbet
printre lacrimi
a-nflorit
și răsăsind în
noaptea mea
cu astri,
macul din
suflet,
a întinerit.
Prin câmpul
lacrimilor mele
am plans
și-am râs
necontenit,
am căutat
arderea lumii
printre stele,
dar anii mei …
au obosit.
ÿ
TĂCUTA VIOARĂ
Ți-e sufletul
vioară-n
dimineață
căzută
pe clape de
pian bătrân…
îți cântă
trupul
în flăcări de
gheață,
în zori ce-au
apus ,
în ierni ce
apun.
Vioara cântă
în tăcuta vreme
cu sufletul
arzând în jar
pictează-n
soartă
veșnice poeme
visând la
floarea
iubirii din
altar.
Zace pe clapele
pianului
păzind
la poarta
dimineților
nestinse,
iubirea
ce din
sufletu-i arzând,
își cheamă-n
vară
verile promise.
ÿ
UN STROP DE SOARTĂ
De s-ar putea,
cu aripi de speranță,
să șterg din soartă
norii trecători,
să scriu cu mine altă viață
să schimb ce-a fost,
cu anii viitori.
De s-ar putea ,
cu fluturii în joc,
să zbor deasupra ploilor tăcute,
să îi spun timpului
să stea pe loc,
soarta s-o schimb
pe negândite.
De s-ar putea,
să fac un pas spre nemurire,
să uit de mine și de nori,
poate aș aduna în doi
a mea privire
și timpul meu ,
l-aș arunca în flori.
În mâna Ta
aș vrea să fiu
fărâmî din soarta ce mi-a fost aleasă,
aș vrea să uit
de-al meu pustiu,
cu mine prin iubire ,
să mă-ntorc…”acasă”
ÿ
SĂ UIT CĂ-MBĂTRÂNESC
Aș vrea,
un strop de
suflet pur să fiu,
să cânt cu
floarea din cenușa vieții,
să nu mai caut
în pustiu,
să fiu un
curcubeu al dimineții.
Aș vrea,
în suflet viața
să doinească
pe strune de
chitări măiestre,
să mă pictez în
cartea mea cerească,
iubirea să îmi
fie zestre.
Aș vrea,
în aripi albe
să mă-mbrac,
să pot zbura
spre ne-ntinatul cer senin,
cu sufletul să
mă împac,
să fie-al meu
în anii care vin.
Și aș ma vrea,
în viforul din
suflet,
un strop de
viață-n viață să-mi sădesc,
cununi de
tinerețe să îmi pun pe creștet,
să uit că azi…
îmbătrânesc.
ÿ
AZI SUNT DOAR OM
În timpurile mele-am fost
trup înecat ,
uzat de ploi îngândurate,
am fost
și soare
și gând făr-adăpost,
am fost zeiță
de vise aninate.
Am fost pian
uitat pe pajiștea din smirnă,
în palme
clipa m-a ținut,
iar azi mi-e dor…
mi-e dor
de plaja sculptată
pe muzica divină
căci azi…
azi sunt izvorul
din propriul meu
izvor.
Am fost
vioară,
vioară fără sunet,
arcușul m-a zgâriat în carne vie,
uitat-am fost
pe margine de plânset…
azi sunt un vis,
o aripă
ce din pustiu învie.
Am fost
nisipul strecurat
pe val de mare,
am fost
o flacără ce-a ars
în templu-nsingurat,
am fost
altar pe cruce,
foc fără ascultare…
azi sunt doar om,
visare,
culoare
și cântat.
ÿ
CRÂMPEI DE CÂNT
Sunt,
sau poate doar am fost,
o frunză
cu lacrimi în plete,
mi-am căutat
încă mai caut adăpost
în anii scriși pe brazda
din perete.
Sunt,
sau poate doar am fost cândva,
metafora
din versul scris pe soare,
mă caut în cuvinte uitate
undeva
pe-un petic de suflet
în schimbare.
Sunt,
sau poate doar am fost odată,
nimfa din mare pictată
pe o floare….
când m-am trezit, eram o biată
fată
pe visul ei rămasă în…
visare.
Astăzi
doar sunt,
sunt încă spirit viu,
am hoinărit
prin ceruri însetate,
am căutat
în oaza din pustiu
am înotat
în ape-nvolburate.
Astăzi sunt
spirit călător prin timp,
adun
cu fluturii cuvintele în mine,
culegem
roua în veșnic anotimp….
când vom pleca,
spune tuturor
”rămâi cu bine”
Sunt
sau poate doar am fost ,
copacul
care-a ars în lumânare,
am învățat poeme sacre
pe de rost,
pe care le-am tivit cu viața-mi
la născare.
Sunt,
am fost ,
voi fi
crâmpei de cânt,
sufletul a învățat
al sorților amestec….
le-am despletit din al petalelor
cuvânt,
și mi le-am împletit
în anul meu
primăvăratec.
Fragment din cartea „Și icoanele plâng”- Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu