Cum Doamne… Silvia Urlih

Ai auzit vreodată cântecul pământului ? I-ai auzit cântecul iubirii ? Pământul ne cere iubirea ! ne cere îndurarea și iertarea ! A iubi- iubire - Iertare. Asta înțeleg eu prin a iubi : A IERTA. A ierta și a uita. A te ierta pe tine, a-i ierta pe cei dragi ție, a-i ierta pe cei ce-ți fac sau îți doresc răul. Știu că este obsesivă această temă :IUBIREA, IERTAREA, dar o repet iar și iar, pentru că-mi doresc să fiu auzită.

Iubim întotdeauna o imagine. Egoismul nostru ne face să creăm o imagine după chipul şi asemănarea noastră pe care  să o iubim. Bineînțeles că imaginea este perfectă, dar modelul , tiparul, nu. Ar trebui să fim în stare mai întâi să ne iertăm pe noi pentru că ne abatem de la realitate, pentru chipul cioplit pe care îl iubim în loc să iubim fiinţa reală, imperfectă, dar reală, pentru că, după ce nu suntem în stare să acordăm iertarea , suferim de două ori. O dată pentru pierdere, iar a două oară, pentru eroarea propriului ego.

Nu ştiu tu cum percepi “fuga timpului”, dar pe mine mă doare. Aud tot mai des spunându-se “Nu am timp” .  Am folosit și eu de multe ori acest subterfugiu.… și uneori îl mai folosesc, iar asta a ajuns să mă sperie! Mă sperie faptul că uităm de cei de lângă noi, uităm să spunem “Bună dimineaţa iubita!”, sau ”Somn ușor iubitule” , uităm faptul că lucrurile mici și neînsemnate ne fac viaţa frumoasă. Sub pretextul lipsei de timp , a goanei după câştig, uităm că cel de lângă noi are nevoie de cineva cu care să vorbească, are nevoie de un “om” alături şi nu de un “cont bancar” sau de o statuie cu chip de om. Nu mai avem timp să ne îngrijim nici măcar de propria sănătate. Ne trezim la un moment dat plini de boli…. Boli pe care ni le chemăm pentru putină odihnă. Obosiți de lipsa de timp, inconștientul cere cu disperare  un timp de relaxare, cere puțină iubire. Trupul se îmbolnăvește, pentru că sufletul refuză indolența cu care este tratat. Sufletul vrea să fie iubit, înțeles, respectat. Vrea să iubească și să fie iubit.

Toată lumea fuge de moarte , dar se îndreaptă inevitabil spre ea. Vrea să trăiască. Vrea să fie vie. Însă, câţi nu fug de viaţă , fără a înţelege că viaţa doare uneori... că durerea asta joacă un rol foarte important în evoluția lor ?
                Am ajuns să trăim într-o lume plină de zombi, ce preferă griul vieții, preferă cristalul unei inimi înghețate dar "în siguranţă",trăim într-o lume de egoişti care preferă să îmbogăţească cimitirele, în loc să îmbogăţească lume. Duc cu ei în mormânt cântecul  pământului, cântec pe care au fost trimişi să-l cânte, duc cu ei culoarea pe care au fost trimişi să o aducă în lume,duc iubirea pe care erau capabili să o ofere. Dar, în loc să lase pe pământ iubirea, s-au ascuns în spatele zicerii ”Nu mai am timp” și vor duce cu ei gheață… sloiuri imense de gheață.

Oare suntem vii fără iubire ? Suntem vii precum o piatră. Ba chiar mai puţin, pentru că şi piatra iubeşte locul în care a fost pusă, iubește și simte soarele , simte ploaia, simte iarba ce o învăluie ... are viață...pentru că și ea este creație a divinului.
                Mă îngrozesc din ce în ce mai tare, pentru că sunt atât de mulţi oameni care refuză să trăiască, refuză să accepte iubirea, atunci când o simt la fereastra sufletului... O resping de dragul de a scăpa de complicaţii , o resping pentru că se complac să trăiască în viaţa aceea gri, pe care și-o creează în mod artificial, fără nici o bucurie, fără cântec, fără emoţii...

Da, putem trăi fără iubire, suntem vii fără iubire, doar că sufletul … sufletul  moare câte puțin, pe măsură ce trupul îmbătrânește.. 

CUM DOAMNE

Cum Doamne, cum să fiu iertat

de-a mele gânduri negândite,

Cum  pot să uit de-al meu păcat

și faptele nesăbuite ?

Cum Doamne, cum să pot ierta

pe cel ce plânsu-n suflet mi-a sădit

Cum pot să iert fără a judeca

pe cel ce e nesăbuit ?

Cum Doamne, cum să mai iubesc

când toți cei dragi m-au părăsit

Cum pot pe lume să trăiesc

fără să dușmănesc, și-apoi să uit ?

Cum Doamne, să mai pot iubi

când totu-i negru și urât

Cum să-i mai pot din nou sluji

când ce mi-e drag m-a doborât?

Cum Doamne , cum să uit ce-a fost

când sufletul din mine a murit

Când trupul meu aleargă fără rost

iar sufletul pe cruce mi-e jertfit ?

Dă-mi Doamne din puterea Ta,

dă-mi Doamne din iubirea-ți nesfârșită!

Învață-mă să uit și-apoi  ierta

învață-mă să urc spre-a Ta ființă !

Iartă-mă Doamne

când iar îngenunchez

cu lumânarea rugăciuni-n mine

dă-mi Doamne putere și-al Tău crez

dă-mi Doamne înțelegere ,dă-mi iertăciune !

LUMINA UNUI GÂND

Din  sufletul cerului

picură neîncetat

lacrimi de iubire,

care se împletesc

cu mii de gânduri

ce vor să spargă

zăgazul trupului,

să scuture de pe aripile

sufletului

praful întunericului

din mine.

Se pierd în plânset norii

peste aripile ființei mele

peste gânduri,

peste simțiri,

peste lacrimile mele

ce vor să ducă spre apus

negura păcatului,

a tristeții,

a neânțelegerii

și a neiubirii

din mine.

Prin praful lăsat de stele,

de soare, de lumină,

îmi strig sufletul

ce-și caută numele

în sângele mării ,

în inima grâului,

în rădăcina râului…

Alerg în întuneric,

prin lumină,

spre lumina iubirii

din mine.

OCHII TĂI

Ochii Tăi,

două petice de cer

mă privesc cu îndurare

și milă

și iubire,

ei știu că vin la Tine doar atunci când cer

să mă ajuți,

să-mi torni în vene fericire.

Ochii Tăi

mă spală cu lacrimi de lumină,

eu nu le simt

sunt simplu muritor,

dar știu

că-n vremea ce-o să vină,

voi fi cu Tine

și nesecatul tău izvor.

Ochii Tăi,

luceferi scânteind prin ceață,

mă iartă

și îmi spun să nu mă rătăcesc,

să fiu un om în viața mea din viață,

căci El

mă-nvață să fiu

și să trăiesc.

EU ÎL AM PE DUMNEZEU

Mi-ați intentat procesul vieții ,

mă judecați

fără să știți,

că inima îmi e un munte

și sufletul îmi e vioară…

mă răstigniți pe cruci de foc,

loviți cu piatra

și fugiți…

fugiți de voi și-a voastre fapte,

de viața voastră de ocară.

În lanțuri vreți să mă legați,

în cuști cu lei

să mă-ngropați,

vreți soarele să mi-l luați,

dar eu mai am

un colț de lună,

eu am lumina din icoană

și știu că voi îmi sunteți frați,

voi îmi dați ură,

eu iubire ,

iar steaua mea n-o să apună.

Mi-ați intentat procesul vieții…

v-ați înșelat…

poate nu știți

că-s apărată de iubire

că vă iubesc

și nu-i clișeu,

că vreau să fiți lumină vie,

să fiți iubiți și fericiți…

de mine nu fă fie grijă,

căci eu îl am pe Dumnezeu.

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !

fragment  din cartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih