Pentru
unii, Crăciunul reprezintă apogeul singurătăţii. Te apasă partea întunecoasă a
vieţii , frica , spaima de viitor . Toate acestea se concentrează în cele două,
trei zile. Totul începe cu ajunul Crăciunului. Simți că se face subit frig.
Simți cum frigul singurătății tale te înconjoară din toate părțile. Bucatele nu
au nici un gust, bradul de plastic, împodobit cu globuri multicolore urcă pe
tine și te înțeapă cu acele-i de plastic. Simți că trupul îți devine un trunchi
pe care cresc spini verzi de plastic. Îți dorești să nu mai simți nimic, să
devii beteala din brad. Cauți că găsești un loc unde să-ți fie cald, să simți
căldură umană. Străzile pustii, lipsite
de forfota de dinaintea sărbătorilor, îți trimit și mai mult frig. Oamenii,
stau toți pe la casele lor, alături de
cei dragi, sau alături de propria lor singurătate. Și uite-așa, vrei nu vrei, mintea te duce în
trecut. Nu-ți aduci aminte decât ceea ce te-a determinat să accepți
singurătatea, care te-a împins să alegi fuga de forfota lumii.
Crăciunul.
Zi unică din an. Până în ajun, aveai impresia că ești echilibrat, fericit. Vine
noaptea de ajun și descoperi cât de
singur ești. Ești singur, când nu ai o familie. Suntem singuri, când avem o
familie, dar n-o simţim ca fiind a
noastră. Stăm pe o uriaşă scenă, în care suntem simple personaje. Devenim
marionete. Sărutăm de sărbători ( și nu numai), oameni care nu ne sunt pe plac
, primim cadouri de care nu avem nevoie și pe care trebuie să ne prefacem că le
adorăm. Trimitem mesaje cu urări copiate de pe net, oamenilor care ne-au făcut
cândva să suferim, pentru că vrem prin acest gest să arătăm că nu purtăm pică.
Primim mesaje, tot copiate, de la oameni care nu reușesc să ne umple golul din
suflet. Așteptăm să primim doar un singur mesaj…. Sau doar două, trei, de la
cei pe care îi iubim.
Mergi la
biserică, sperând că acolo te vei putea regăsi, îți vei putea umple golul.
Poate că nu vei mai simți cum te apasă singurătatea asta. Ajungi în fața Casei
Domnului, apeși pe clanță, dar… este încuiată. Pe un perete alăturat, în
vitrină, printre multe alte reguli și trei numere de telefon, un program :
luni-miercuri -vineri , sâmbătă, duminică ,de la ora de , la ora de. Te uiți la
ceas… Ai întârziat un sfert de oră. …și nu este decât ora 18,00… Te apucă
atunci disperarea. Și rugăciunea în Casa Domnului, tot cu program ? de la ora
de, la ora de… Unde să-ți umpli golul din suflet ? Astă vară era mai bine. Luai
un copac în brațe, sau priveai minute în șir o floare, și te simțeai complet.
Acum… frigul acesta te urmărește pretutindeni.
Dezamăgit,
pleci spre casă, cu pași care nu vor să te asculte. Umbra lor rămâne atârnată
de ușa bisericii. Simți că tălpile îți cântăresc tone. Mintea îți spune că până
și Dumnezeu ți-a închis ușa casei lui , că este acolo, petrece la masă cu sfinții,
iar tu… tu biet suflet, ai rămas singur cu golul ființei tale. Toată lumea
serbează… mai puțin tu… tu cel care hoinărești de unul singur prin orașul
pustiu.
Tristețea,
cu mâinile-i mai lungi decât timpul, te apasă. O simți victorioasă. Te-a
îngenuncheat. Iar te-a îngenuncheat… Și de Sfintele sărbători Pascale,ai pățit
la fel. Te simți învins ? Te-a învins ?
Da,
tristețea singurătății te-a învins, pentru că treci totul prin filtrul minții,
pentru că nu-i dai voie sufletului să te conducă. Nu-ți dai voie să fii tu
însuți. Nu-ți dai voie să simți, să înțelegi că sufletul te poate conduce spre
lume. Spre lumea asemenea ție, spre
oamenii care suferă de același sindrom; singurătate. Ai dat întâietate minții,
în loc să te lași dus de suflet spre casa divinității. Ești lipsit de curajul
de a invita la tine în casă prietenii care, ca și tine, sunt singuri. Mintea
îți spune că nu trebuie să-i deranjezi, că nu trebuie să te deranjeze nimeni. A
fost , pentru a câta oară ? alegerea ta. Tu ai ales să fii singur, iar acum te
sufoci. Tu, sau mai bine spus, mintea ta a hotărât ca și de acest crăciun să
fii singur.
Acum te
plângi ? Acum îți plângi de milă ? Plângi, căci așa îți va fi mereu, dacă vei
continua să alegi să fii singur. Orașul în care trăiești este plin cu astfel de
oameni, asemeni ție. Orașul a auzit în aceste trei zile corul urletelor celor
singuri. Tu nu ai făcut altceva decât să te alături lor. Plânge-ți de milă,
căci mâine este o altă zi, începe iar forfota , îți reiei activitățile , iar
până la Paști, mai este mult. Nu te mai înrobi minții ! Las-o să-ți conducă
doar creierul, trupul, nu și sufletul.
Lasă-ți
pașii să te ducă înapoi acasă cheamă-l pe Moș Crăciun și roagă-l ca, în noaptea
dintre ani , după ce lasă darurile din sac, să ia de acolo sărăcia ,
nefericirea , neîmplinirea şi tristeţea singurătății. Roagă-l să lase în casa
ta și a oamenilor, iubirea, sănătatea şi puterea de a merge prin viață cu
fruntea sus.
PICTEZ
CUVINTELE
Pictez cuvintele
pe ridul norilor învolburați,
le scriu
cu pana toamnelor târzii,
zidesc pe sufletu-mi
cu munți încercănați,
și-apoi îi cern
pe codrii arămii.
Adun cuvintele
din zarea mea sihastră,
le împletesc
cu dulci povești pe înserat,
covor de slove întind
de la a inimii fereastră,
spre tine,
suflet întristat.
Zidesc cuvinte,
le-nseninez cu flori de stele
cu mir și smirnă le stropesc ,
cu busuioc…
și mai presar mult soare
peste ele,
să-ți fie leac de suflet
peste al vieții foc.
ÿ
ÎN AJUN
DE CRĂCIUN
Tristețea m-apasă
și gândul mă duce
spre sufletul ce plânge
în ger,
spre cel ce nu are
la cine se duce,
spre cel ce nu vede
lumina din cer.
Tristețea m-apasă
și gându-mi tresară,
mă duce spre fiul
lipsit de-a sa mamă,
spre cel ce nu are
curaj ca să ceară,
spre cel ce-și îndură
zâmbind a sa dramă.
Tristețea m-apasă,
mă rog la icoană
la Fiul ce pentru noi
s-a născut,
aș vrea să-mi dau cerul
de tot de pomană
în inimi să sădească
iubiri de-nceput.
Tristețea m-apasă
și gându-mi jelește,
dar sufletul meu înflorește
și-mi spun
că Domnul e mare,
pe toți ne iubește
și mâine
și azi,
în ajun de Crăciun.
ÿ
COLINDUL
IUBIRII
Sunt eu,
iubirea !
Știu, mă aștepți ,
mi-ai cântat zile
și nopți
melodia singurătății,
mi-ai spus uneori
că te îndrepți
spre marginea neagră ,
a deznădejdii,
a nedreptății.
Știu, ai dăruit ,
te-ai dăruit
și ai așteptat,
ai așteptat respect
și un strop de lumină…
sufletu-ți dansează,
pe pământul reavăn,
afânat…
ai strecurat anii
iar înserarea , acum ,
în plete ți se-anină.
Știu,
singurătatea te învăluie
și te doboară…
dar zâmbește ,
eu am venit să te colind !
sunt aici,
lângă tine,
nu lăsa singurătatea să te mai doară,
alungă tristețea
și hai să-i colindăm vieții ,
iubind !
ÿ
COLINDA
MEA
Colinda mea
e pentru sufletele ce cunosc,
iertarea
și-ndurarea de la magi,
colinda mea
e adunată din frunzele de mosc
și agățată
sub fereastra celor dragi.
Colinda mea
e cântecul din mare,
e adierea brazilor
sub luminos omăt,
v-o dăruiesc
cu sufletu-mi din care
iubirea ninge
înviorând pământul tot.
Colinda mea
v-o cânt lângă icoană
să strâng în cântec
zâmbetul ei sfânt,
și să adun
iubirile din toamnă
să vi le dăruiesc
într-un tăcut colind.
ÿ
UNEORI
VIAȚA DOARE
O pasăre venită
din zborul ei divin,
o aripă mi-a dăruit
și m-a-nvățat să zbor,
m-a sfătuit
cu glas Dumnezeesc, blajin,
cum să cern piatra
de rubinul din izvor.
Vântul
m-a descuiat din ciobul de cristal,
m-a luat de braț
și m-a condus în vis
prin iarbă, flori și buruieni,
până la mal
și-apoi cu suflul inimii
destinul mi-a rescris.
Cu pasărea uimită
de viața-i trecătoare,
m-am întâlnit
în drumul meu fără lumină,
i-am spus că viața
uneori mă doare,
iar ea m-a-mbrățișat
cu aripa-i divină.
Din trupu-mi gol
m-a înflorit lăstar curat
și flori de crin mi-a aninat
pe palme,
cu zilele-mi rănite
pe aripe-am urcat
și-am tot urcat
uitând de gândul
care doarme.
Fragment din cartea „Și icoanele plâng” Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu