marți, 2 decembrie 2014

Nu te mai înrobi minții !- Silvia Urlih


Uneori, viața doare…Uneori te doare ceva și nu știi ce anume. Doare mai ales atunci când vin sărbătorile. Te cuprinde o tristețe inexplicabilă, atunci când ești doar tu cu tine. Admiri curățenia din casă, admiri bradul, te bucuri că ai reușit, din puținul tău, să gătești mâncăruri specifice de Crăciun, dar mintea te duce pe aleile gândului , spre locurile prin care ai mai fost. Te cuprinde nostalgia amintirilor. Liniștea casei de apasă și o simți până în străfundurile ființei tale. Urletul liniștii îți sparge timpanele. Ți-ai dori să împarți cu cineva bucatele și bradul.
Pentru unii, Crăciunul reprezintă apogeul singurătăţii. Te apasă partea întunecoasă a vieţii , frica , spaima de viitor . Toate acestea se concentrează în cele două, trei zile. Totul începe cu ajunul Crăciunului. Simți că se face subit frig. Simți cum frigul singurătății tale te înconjoară din toate părțile. Bucatele nu au nici un gust, bradul de plastic, împodobit cu globuri multicolore urcă pe tine și te înțeapă cu acele-i de plastic. Simți că trupul îți devine un trunchi pe care cresc spini verzi de plastic. Îți dorești să nu mai simți nimic, să devii beteala din brad. Cauți că găsești un loc unde să-ți fie cald, să simți căldură umană. Străzile  pustii, lipsite de forfota de dinaintea sărbătorilor, îți trimit și mai mult frig. Oamenii, stau  toți pe la casele lor, alături de cei dragi, sau alături de propria lor singurătate.  Și uite-așa, vrei nu vrei, mintea te duce în trecut. Nu-ți aduci aminte decât ceea ce te-a determinat să accepți singurătatea, care te-a împins să alegi fuga de forfota lumii.
                Crăciunul. Zi unică din an. Până în ajun, aveai impresia că ești echilibrat, fericit. Vine noaptea de ajun  și descoperi cât de singur ești. Ești singur, când nu ai o familie. Suntem singuri, când avem o familie, dar  n-o simţim ca fiind a noastră. Stăm pe o uriaşă scenă, în care suntem simple personaje. Devenim marionete. Sărutăm de sărbători ( și nu numai), oameni care nu ne sunt pe plac , primim cadouri de care nu avem nevoie și pe care trebuie să ne prefacem că le adorăm. Trimitem mesaje cu urări copiate de pe net, oamenilor care ne-au făcut cândva să suferim, pentru că vrem prin acest gest să arătăm că nu purtăm pică. Primim mesaje, tot copiate, de la oameni care nu reușesc să ne umple golul din suflet. Așteptăm să primim doar un singur mesaj…. Sau doar două, trei, de la cei pe care îi iubim.
Mergi la biserică, sperând că acolo te vei putea regăsi, îți vei putea umple golul. Poate că nu vei mai simți cum te apasă singurătatea asta. Ajungi în fața Casei Domnului, apeși pe clanță, dar… este încuiată. Pe un perete alăturat, în vitrină, printre multe alte reguli și trei numere de telefon, un program : luni-miercuri -vineri , sâmbătă, duminică ,de la ora de , la ora de. Te uiți la ceas… Ai întârziat un sfert de oră. …și nu este decât ora 18,00… Te apucă atunci disperarea. Și rugăciunea în Casa Domnului, tot cu program ? de la ora de, la ora de… Unde să-ți umpli golul din suflet ? Astă vară era mai bine. Luai un copac în brațe, sau priveai minute în șir o floare, și te simțeai complet. Acum… frigul acesta te urmărește pretutindeni.
Dezamăgit, pleci spre casă, cu pași care nu vor să te asculte. Umbra lor rămâne atârnată de ușa bisericii. Simți că tălpile îți cântăresc tone. Mintea îți spune că până și Dumnezeu ți-a închis ușa casei lui , că este acolo, petrece la masă cu sfinții, iar tu… tu biet suflet, ai rămas singur cu golul ființei tale. Toată lumea serbează… mai puțin tu… tu cel care hoinărești de unul singur prin orașul pustiu.
Tristețea, cu mâinile-i mai lungi decât timpul, te apasă. O simți victorioasă. Te-a îngenuncheat. Iar te-a îngenuncheat… Și de Sfintele sărbători Pascale,ai pățit la fel. Te simți învins ? Te-a învins ?
Da, tristețea singurătății te-a învins, pentru că treci totul prin filtrul minții, pentru că nu-i dai voie sufletului să te conducă. Nu-ți dai voie să fii tu însuți. Nu-ți dai voie să simți, să înțelegi că sufletul te poate conduce spre lume.  Spre lumea asemenea ție, spre oamenii care suferă de același sindrom; singurătate. Ai dat întâietate minții, în loc să te lași dus de suflet spre casa divinității. Ești lipsit de curajul de a invita la tine în casă prietenii care, ca și tine, sunt singuri. Mintea îți spune că nu trebuie să-i deranjezi, că nu trebuie să te deranjeze nimeni. A fost , pentru a câta oară ? alegerea ta. Tu ai ales să fii singur, iar acum te sufoci. Tu, sau mai bine spus, mintea ta a hotărât ca și de acest crăciun să fii singur.
Acum te plângi ? Acum îți plângi de milă ? Plângi, căci așa îți va fi mereu, dacă vei continua să alegi să fii singur. Orașul în care trăiești este plin cu astfel de oameni, asemeni ție. Orașul a auzit în aceste trei zile corul urletelor celor singuri. Tu nu ai făcut altceva decât să te alături lor. Plânge-ți de milă, căci mâine este o altă zi, începe iar forfota , îți reiei activitățile , iar până la Paști, mai este mult. Nu te mai înrobi minții ! Las-o să-ți conducă doar creierul, trupul, nu și sufletul.
Lasă-ți pașii să te ducă înapoi acasă cheamă-l pe Moș Crăciun și roagă-l ca, în noaptea dintre ani , după ce lasă darurile din sac, să ia de acolo sărăcia , nefericirea , neîmplinirea şi tristeţea singurătății. Roagă-l să lase în casa ta și a oamenilor, iubirea, sănătatea şi puterea de a merge prin viață cu fruntea sus.

PICTEZ CUVINTELE
Pictez cuvintele
pe ridul norilor învolburați,
le scriu
cu pana toamnelor târzii,
zidesc pe sufletu-mi
cu munți încercănați,
și-apoi îi cern
pe codrii arămii.
Adun cuvintele
din zarea mea sihastră,
le împletesc
cu dulci povești pe înserat,
covor de slove întind
de la a inimii fereastră,
spre tine,
suflet întristat.
Zidesc cuvinte,
le-nseninez cu flori de stele
cu mir și smirnă le stropesc ,
cu busuioc…
și mai presar mult soare
peste ele,
să-ți fie leac de suflet
peste al vieții foc.
ÿ
ÎN AJUN DE CRĂCIUN
Tristețea m-apasă
și gândul mă duce
spre sufletul ce plânge
în ger,
spre cel ce nu are
la cine se duce,
spre cel ce nu vede
lumina din cer.
Tristețea m-apasă
și gându-mi tresară,
mă duce spre fiul
lipsit de-a sa mamă,
spre cel ce nu are
curaj ca să ceară,
spre cel ce-și îndură
zâmbind a sa dramă.
Tristețea m-apasă,
mă rog la icoană
la Fiul ce pentru noi
s-a născut,
aș vrea să-mi dau cerul
de tot de pomană
în inimi să sădească
iubiri de-nceput.
Tristețea m-apasă
și gându-mi jelește,
dar sufletul meu înflorește
și-mi spun
că Domnul e mare,
pe toți ne iubește
și mâine
și azi,
în ajun de Crăciun.
ÿ
COLINDUL IUBIRII
Sunt eu,
iubirea !
Știu, mă aștepți ,
mi-ai cântat zile
și nopți
melodia singurătății,
mi-ai spus uneori
că te îndrepți
spre marginea neagră ,
a deznădejdii,
a nedreptății.
Știu, ai dăruit ,
te-ai dăruit
și ai așteptat,
ai așteptat respect
și un strop de lumină…
sufletu-ți dansează,
pe pământul reavăn,
afânat…
ai strecurat anii
iar înserarea , acum ,
în plete ți se-anină.
Știu,
singurătatea te învăluie
și te doboară…
dar zâmbește ,
eu am venit să te colind !
sunt aici,
lângă tine,
nu lăsa singurătatea să te mai doară,
alungă tristețea
și hai să-i colindăm vieții ,
iubind !
ÿ
COLINDA MEA
Colinda mea
e pentru sufletele ce cunosc,
iertarea
și-ndurarea de la magi,
colinda mea
e adunată din frunzele de mosc
și agățată
sub fereastra celor dragi.
Colinda mea
e cântecul din mare,
e adierea brazilor
sub luminos omăt,
v-o dăruiesc
cu sufletu-mi din care
iubirea ninge
înviorând pământul tot.
Colinda mea
v-o cânt lângă icoană

să strâng în cântec
zâmbetul ei sfânt,
și să adun
iubirile din toamnă
să vi le dăruiesc
într-un tăcut colind.
ÿ
UNEORI VIAȚA DOARE
O pasăre venită
din zborul ei divin,
o aripă mi-a dăruit
și m-a-nvățat să zbor,
m-a sfătuit
cu glas Dumnezeesc, blajin,
cum să cern piatra
de rubinul din izvor.
Vântul
m-a descuiat din ciobul de cristal,
m-a luat de braț
și m-a condus în vis
prin iarbă, flori și buruieni,
până la mal
și-apoi cu suflul inimii
destinul mi-a rescris.
Cu pasărea uimită
de viața-i trecătoare,
m-am întâlnit
în drumul meu fără lumină,
i-am spus că viața
uneori mă doare,
iar ea m-a-mbrățișat
cu aripa-i divină.
Din trupu-mi gol
m-a înflorit lăstar curat
și flori de crin mi-a aninat
pe palme,
cu zilele-mi rănite
pe aripe-am urcat
și-am tot urcat
uitând de gândul
care doarme.
Fragment din cartea „Și icoanele plâng” Silvia Urlih 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu