Îți pui diguri peste pași,
pașii
să nu-i simți plutind,
peste dig
pui rădăcini,
trunchi să-ți fie trupul verii,
muntele în apă-l sfarmi,
peste el să treci
zburând,
cu imperiul alb al minții
îți ați aduci
somnul durerii.
Ești
adesea dig în calea-ți,
un bazalt de cremene,
te afunzi sub rădăcină,
te afunzi sub rădăcină,
să nu simți
cum viețuiești,
cu gândirea distructivă sunteți
turnuri gemene,
turn
din care uiți să ieși,
să fii viu
și să trăiești.
Ești adesea umbră moartă,
umbră
fără de lumină,
întunericul te-mbracă ,
te ucizi
câte puțin,
te ascunzi printre scaieți
și îți spui
că e grădină,
spui
ruga pe jumătate,
și îți spui:
dar sunt creștin…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu