M-am întors pe insula iubirii- Silvia Urlih

De când mă știu, zbor. Am zburat cu aripi larg deschise… la începutul vieții. M-am născut cu aripi… cu aripi la inimă. Pe fiecare dintre ele era prins câte un bilețel. Pe una scria iubește, pe cealaltă, vei fi iubită.

Cu timpul, aripile mele au devenit tot mai mici. Mici în exteriorul trupului meu. Mari în mine. Călăii… călăi au fost destui. Cu foarfeci de tăiat iarba au vrut să mi le taie. Întâi din exterior, apoi din interior. Pe cele din exterior i-am lăsat să le taie, deși m-a durut. M-a durut și exteriorul și interiorul trupului. M-a durut mai ales interiorul, pentru că acolo mi-am îngrămădit aripile. Învățasem de mică să iubesc tot ce era viață, tot ce mă înconjura. Pe măsură ce învățam, adunam în mine iubire. O dăruiam necondiționat… și florilor, și firului de iarbă, și animalelor din curtea casei, și caisului din vârful dealului, și copiilor din vecini, și colegilor de școală… Am învățat de mică să dăruiesc, fără a avea așteptări de la cei din jur… nici de la colegi, nici de la rude… Simțeam însă cum natura îmi oferă la rândul ei iubire, vigoare, fără a-mi cere nimic în schimb. Am învățat de la ea, de la natură, să nu știu să urăsc. Am învățat doar să dăruiesc. Am dăruit, dăruiesc și voi dărui până ce zilele mi se vor strânge în flacăra lumânării de lângă marama cu care mi se vor acoperi ochii.

 Anii au trecut, am prins vigoare și am învățat să zbor fără aripi. Am învățat zborul cu aripile adânc ascunse…în mine. Le-am deschis cât am putut de mult. Uneori le simțeam atât de grele că nu puteam respira. Mă sufoca deschiderea lor largă din interiorul trupului meu. Se chinuiau să-și facă loc… un loc cât de mic să iasă la lumină.

Din când în când am avut curaj să scot câte un vârf de aripă prin palme. M-am gândit că nu le va vedea nimeni. Aș… s-au văzut… le-au văzut. Ca ulii s-au năpustit asupra mea să mi le rupă. Să mi le rupă, nu să mi le taie.

Sătulă să mi le tot ascund, am plecat. Am plecat și mi-am creat o lume doar a mea. Am rupt un colt din rai și am creat o insulă, pe care nu mă oprește nimeni din zbor. I-am dat și nume. Insula iubirii. Uitasem că m-am născut pe ea, uitasem că așa se numește.  Zbor aici, precum vulturii, cu aripile larg deschise, până în înaltul cer și uneori chiar dincolo de el. Privesc de la înălțimea zborului, pământul, râul, marea, pădurile.

Primesc zilnic musafiri. Vin, stau o clipă, apoi pleacă. Fiecăruia le dăruiesc câte o pană din aripile mele. Eu le dăruiesc, dar e datoria lor să le sădească în pământ, în propriul lor pământ, să le crească… pene, apoi aripi. E de datoria lor să le stropească cu iubire, să le iubească, să le ocrotească, să le îmbrățișeze precum s-ar îmbrățișa pe ei înșiși.

Din când în când îmi doresc să plec de pe insula mea. Îmi doresc să zbor peste zgomotele lumii.

Îmi doresc apoi să cobor la ea, să mă pierd în zgomotul ei. Îmi doresc să simt ura, invidia, răutatea, bârfa. Mi se face așa… dor de realitatea. Mă urc în barcă și vâslesc până la malul lumii. Barca mea nu are vâsle. O conduce tot o pereche de aripi. Nu sunt ale mele. Sunt aripile divinității. Acostez o clipă la țărm, privesc, mă îngrozesc de ceea ce văd, am grijă să nu mă molipsesc de urâțenia lumii, îmi țin bine ascunse aripile în mine și mă întorc la insula mea, pe insula iubirii.

Fiecare dintre noi avem câte o insulă. O insulă a iubirii pe care ne naștem, de care ne rătăcim la un moment dat, dar spre care ne dorim să ne întoarcem. Dacă nu mai știm drumul spre ea, ne reclădim altul… și altul.. Eu m-am întors pe ea. Nu am mai știut drumul de întoarcere, dar tot rătăcind prin viață, am găsit un altul la malul căruia mă aștepta o barcă. O barcă cu aripi divine în loc de vele. 

STRIGĂ LINIȘTEA-N TĂCERE

Auzi ?

auzi cum strigă-n liniște tăcerea ?

auzi cum în tăcere liniștea îți cântă ?

e cor de îngeri ce-ți mângâie durerea

când rugăciunea inimii

ți-ascultă.

Auzi cum cântă îngeri

prin sufletu-ți pierdut ?

auzi cum te îmbracă-n aripi de iubire ?

de când ai învățat să uiți al tău trecut,

ei te-nsoțesc

pe drum de izbăvire.

Ai căutat să te ascunzi în suflet,

te-ai căutat

în marea evadare,

ei te-au găsit îmbălsămat în plânset

și te-au luat

spre marea ta iertare.

Auzi cum liniștea te cheamă

pe-a ei umbră?

cum te sculptează  în pereții goi ?

mai ai de ascultat doar o secundă

și vei intra în liniștea

ce se așterne peste noi.

SĂ NU MAI ȘTIU

Un înger m-a luat cu el

în zbor

și m-a plimbat pe aripi

de visare,

m-a învățat să urc spre alb izvor,

să nu mai știu de dorul

care doare.

Cu aripile larg deschise către viață,

calc peste plâns

și peste neagra zare,

cu toamna mă ascund

în dimineață,

să nu mai știu de dorul

care doare.

O aripă și-a frânt în zbor avântul

și am închis-o

printre lacrimi călătoare,

să nu mi-o ia

cu sine vântul,

să-mi ia doar dorul

care doare.

O aripă rănită plânge lângă lună ,

dar am ascuns-o-n suflet

să o feresc de ploi și de ninsoare,

cu lacăte am încuiat-o

să nu spună ,

pământului …

de dorul care arde,

iar arderea lui

doare.

UNEORI VIAȚA DOARE

O pasăre venită

din zborul ei divin,

o aripă mi-a dăruit

și m-a-nvățat să zbor,

m-a sfătuit

cu glas dumnezeesc, blajin,

cum să cern norul

de piatra din izvor.

Vântul

m-a descuiat din ciobul de cristal,

m-a luat de braț

și m-a condus în vis

prin iarbă, flori și buruieni,

până la mal

și-apoi cu suflul inimii

destinul mi-a rescris.

Cu pasărea uimită

de viața-i trecătoare,

m-am întâlnit

în drumul meu fără lumină,

i-am spus că viața

uneori mă doare,

iar ea m-ambrățișat

cu aripa-i divină.

Din trupu-mi gol

m-a înflorit lăstar curat

și flori de crin mi-a aninat

pe palme,

cu zilele-mi rănite

pe aripe-am urcat

și-am tot urcat

uitând de gândul

care doarme.

M-AM AGĂȚAT DE FERICIRE

M-am agățat

cu pumnii strânși

de fericire

și m-am mutat

pe insula împrejmuită din mine și din tine,

am presărat

pe ea praf de dorinți

și prețuire

și ne-am reconstruit

iubirea din ruine.

Pe insulă

eram doar eu ,

tu și

copacul verde,

la umbra lui

ne-am contopit cu marea…

știam că suntem noi,

că nimeni

nu ne vede

pasul încărunțit

ce-și caută-n nisip

aflarea.

Sub pașii noștri,

nisipul umed

înverzește,

sub pașii noștri

plaja începe

să trăiască,

sub pașii noștri

iubirea

adormită se trezește

și ne unește în lăstari

ce vor

să ne-nflorească.

 fragment din cartea„ Giulgiul iubirii” Silvia Urlih