Un
suflet, un alt suflet. Două suflete. Un suflet pribegește. Celălalt, la fel.
Stau
singure, sufletele, treze în miez de noapte, până ce ziua prinde contur. Stau
singure și privesc unul spre celălalt, fără a se cunoaște. Privesc , se cheamă,
se aud, se văd. Pornesc apoi în galop, sub copitele nevăzute ale vântului.
Aleargă, unul spre celălalt. Prin norii zvăpăiați, prin cerul liniștit,
aleargă, până se găsesc. Se găsesc, se privesc, și-și spun unul celuilalt : Ce
gol ești ! Ce gol ai fost !
Sufletul meu, a
plecat la plimbare de nebun. A privit pe
geam și s-a hotărât să plece așa, despuiat, să-și caute liniștea. A încălecat
pe vântul verii și dus a fost. Nu și-a mai acceptat „haina„. Trupul îl
strângea, îl sufoca. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai simțea nimic. Haina grea
de carne, oase și sânge, îl strângea precum o menghină și-i oprea zborul. Supărat,
sufocat, a plecat… M-a părăsit. O vreme, am rămas goală de suflet. Eram ca și
un zombi.
L-am
căutat. Am întrebat pădurea, dacă l-a găsit și l-a îmbrăcat în verdele ei
crud. Am întrebat magnoliu, dacă l-a
găsit și l-a înmiresmat cu miresmele lui. Am întrebat fluturii dacă l-au găsit
și i-au dat aripile lor. M-am întrebat pe mine dacă mi-am găsit sufletul.
-Hei, voi de acolo, nu aţi
văzut un suflet gol? Probabil s-a rătăcit, iar acum aleargă pribeag prin lume.
Îi cânt colinde și-i adulmec urma. Aleargă precum o fiară neîmblânzită. Nu pot încă să dau
de el, nu a lăsat nimic în urma
lui. Nici măcar să plâng nu mai pot, mi-a luat până și lacrimile . Mi le-a luat şi le-a legat frumos de firul unui trandafir alb. Spinii lui mi-au sfâșiat trupul. Nu a ajuns
încă la suflet. E încă întreg. . Dar
nu-i nimic… Cu siguranță cineva va găsi trandafirul. Cineva îl va găsi şi-i va pansa rănile.
Într-un alt colț de
lume, un alt trandafir… roșu, ține legat de fir, lacrimile unui suflet… tot
pribeag. Un alt suflet, asemeni celuilalt, aleargă. Nu se știu, nu se văd, nu
se aud, dar se simt. Își simt zbaterile. Își simt lacrimile, își simt dorul
unul de celălalt.
CINEVA îi va pune
alături. CINEVA îi va uni. CINEVA i-a găsit și-i pune alături. Două suflete
pribege, două suflete aidoma, gemene, se găsesc, se regăsesc. Și- au recunoscut
vocile. S-au recunoscut în gesturi, în gândire, în simțiri. S-au privit o
clipă, doar o clipă în ochi și s-au recunoscut.
Având aceleași simțăminte
de mii de ani, își înțeleg trăirile, dorințele. Se caută, se cheamă, se vor găsi.
Sunt suflete divine. Știu să iubească,
știu cum să iubească, cum să se iubească. Își șterg lacrimile unul celuilalt.
Se îmbracă în pădure, se înmiresmează în magnoliu, își acceptă aripile de
fluture. Două flori de trandafir… unul alb, celălalt roșu. Își zâmbesc trist,
își pansează rănile, se iau în brațe și adorm, obosiți de atâtea căutări.
Vor reuși oare să-și
împrumute petalele ? Vor reuși să devină o singură culoare ? Vor reuși oare să
rămână vii ? Vor reuși să-și găsească o singură rădăcină ?
Da, vor reuși,
deoarece îi leagă ani întregi de căutări. Îi leagă lacrimile înnodate de fir.
Vor face din lacrimile lor o singură fundă, o singură rădăcină. Își vor găsi
grădina și vor crește acolo. Nici iarna, nici toamna nu-i vor mai despărți.
AM DESENAT O INIMĂ
Pe ram
am desenat o inimă-nflorită,
i-am pus frunze de soc
să simtă
că e vie,
i-am pus suflet încins
și-o aripă
vrăjită,
să-i fie rădăcină când focu-n ea
adie.
Am rupt apoi o frunză
din frunza-nmugurită,
mi-am pus-o-n buzunar
să-i aflu
răsuflarea,
am
întrebato-n șoaptă dacă îmi e
sortită
și dacă în răvaș
îmi voi găsi
aflarea .
Cu inima în palme
și sufletul în suflet,
mi-am încrustat pe suflet
un suflet
iubitor,
cu Crucea-n Tatăl Nostru
am debarcat din umblet
și m-am oprit
o clipă
să-mi fiu eu…
ajutor.
SUFLETE
UNITE-N SUFLET
Cu
miros de liliac
și
mărgeanuri
din
mătănii,
m-a
trezit
aseară
noaptea
îmbrăcată
în zenit,
a
îngenuncheat cu mine
lâng-o
tufă
de
magnolii
și mi-a
pus în plete
ziua
din
albastrul răsărit.
Îmbrăcată
în magnolii
peste
sânii dezgoliți,
mâinile
din lună rupte
și
priviri
înrămurate,
cu
miros de dimineață
din
zăpezile
din
munți,
mi-am
găsit în ziuă
zborul…
din
cealaltă jumătate.
Două
jumătăți de suflet
braț la
braț înlănțuite,
învelite
în lumina
lumânării
din
altar,
s-au
înceruit în sfeșnic
din
icoane dăruite
și-au
rămas
unite-n
suflet…
sufletul
UNESC
DESTINUL
De ce
mă strigi
din
negura uitată
și-mi
tulburi
munții
neumblați,
de ce
nu-mi lași
grădina
din
soare adunată
să
mă-nsoțească
spre
sorii tămâiați ?
De ce
îmi chemi
din
depărtate timpuri
trecutul
să-mi
aducă
noi
căderi,
să-mbătrânească
cu
iarbă arsă
anotimpuri
pe care
vreau
să
le-nverzesc cu învieri?
De ce
îmi tulburi
râul
dintre ceruri,
cu
glasuri veninoase
de
absint,
de ce
îmi torni
pe vena
vieții
geruri,
când eu
alerg
să ies
din
labirint ?
Închisă-mi
este ușa
spre trecut,
închis
îmi
este plânsul
dintre
ere,
deschid
azi cerul
din
astrul nenăscut
și îmi
unesc destinul,
inel
din
două sfere.
fragment din carea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu