O femei și-a pierdut
jumatea ei
de viață,
s-a pierdut de drumul lor
unde visul
era-n doi,
s-a frânt albul cerului,
dar
de viață se agață,
s-a rupt inima în două,
îmbrăcată e
în ploi.
Drumul ei
e fără de pași,
e pustiu,
e-n vâlvătăi,
plânge cerul ei a jale
de se clatină și munții,
are-n ziuă numai nopți,
dealurile-s
fără văi,
plâng cocorii și-i jelesc
durerea
din dreptul frunții.
E ca freamătul pădurii
plânsul ei
pierdut în dor,
e ca pomul care-și plânge
rod pierdut
încă din floare,
munte e cu piept zdrobit,
susură din
el izvor,
negrul ce-i apasă-n suflet
o rănește
și o doare.
Se așterne peste tâmple
un miros
de viață dusă,
pecetea de pânză neagră,
semnul văduviilor,
îi arată că e
una,
că-i durerea ei
nespusă,
doamna îmbrăcată-n alb,
i l-a luat,
e-al zeilor.
Silvia Urlih 30.04.2018
