Ascult
aplauzele cerului,
sunt iluzii deșarte,
sunt plăsmuiri
ce se ascud
în culorile dorului
atunci când
ziua de noapte
în zori se desparte,
ascult în tăcere
plânsul tăcut
al izvorului.
În nuanțe de primăvară
îmi sunt pictate
trăirile,
când în suflet,
cu taină,
ușor se strecoară,
blânde-adieri
care-mi spală cu ploaie privirile,
când
spre mine se-ntinde o mână
ce îmi arată
ultima scară.
Mă-nvelesc în priviri
ce mă spală
de ani
și mă-ndeamnă să scriu
despre mine
și-al meu vechi trecut
ce-a trecut,
despre-al sufletului sfială,
pe un perete pustiu,
despre ce a fost bun,
ce a fost rău,
despre ce n-am făcut.
Vin calde-adieri din neant,
le simt din al vremii-anotimp,
în mine,
răsar raze de speranță
din zăpezile iernii…
simt
cum ușor mă pătrund
timpuri
încrustate în timp,
vibrează în frăție
cu verdele crud
din vecernii.
Scriu
în culori pastelate de vară,
pictate în curcubeu,
se adună pe cerul
din ziua ce-n mine
se naște,
curcubeul învie,
în culorile lui mă descopăr,
sunt eu,
aceeași eu
ce renaște cu El,
în zi sfântă de Paște.
Silvia Urlih 17.04.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu