PLÂNGE CERUL EI, A JALE - Silvia Urlih

O femei și-a pierdut

jumatea ei

de viață,

s-a pierdut de drumul lor

unde visul

era-n doi,

s-a frânt albul cerului,

dar

de viață se agață,

s-a rupt inima în două,

îmbrăcată e

în ploi.

Drumul ei

e fără de pași,

e pustiu,

e-n vâlvătăi,

plânge cerul ei a jale

de se clatină și munții,

are-n ziuă numai nopți,

dealurile-s

fără văi,

plâng cocorii și-i jelesc

durerea

din dreptul frunții.

E ca freamătul pădurii

plânsul ei

pierdut în dor,

e ca pomul care-și plânge

rod pierdut

încă din floare,

munte e cu piept zdrobit,

susură din

el izvor,

negrul ce-i apasă-n suflet

o rănește

și o doare.

Se așterne peste tâmple

un miros

de viață dusă,

pecetea de pânză neagră,

semnul văduviilor,

îi arată că e

una,

că-i durerea ei

nespusă,

doamna îmbrăcată-n alb,

i l-a luat,

e-al zeilor.

Silvia Urlih 30.04.2018