AMĂGIRI - Silvia Urlih

Sunt mâini,

ca vrăbii ce se-ntind,

să prindă-n cioc firimituri,

se-mping spre masa care-adună

și bogății

și sărăcii,

se-ngrămădesc ca să zidească

bucăți de trup

în armături,

le plac gustul de sânge curs din suferinți

și amăgiri.

Se-ntind aripi de vrăbii negre

să prindă lacrimi

frământate,

ridic-o aripă beteagă

să strângă-n rană

praf de pâine,

nu înțeleg

că-s rug de spini

ce-și devorează pe-nfundate

rănile lor ce și le-ascund

în ridul zilelor de mâine.

Își oblojesc fracturi de trup

cu maluri

și noroaie-apoase,

își spală fricile de frici

cu fricile ce-i înconjoară,

se amăgesc

cu frica celor ce-n frica lor

și-ascund angoase,

sunt mâini care în bejeniri

se-nchid în frica

ce-i povară.

Silvia Urlih 21.04.2018