Din piatra lumii sfărâmată,
sădesc un pom
fără osândă,
îl ud cu lacrimi de iubire
și
îl acopăr cu-n sărut,
îl sap la rădăcina vieții cu mâna trează,
tremurândă,
din piatra lumilor ce-au fost,
îl cresc în mine,
mi-l fac scut.
Copacul meu ce-n mine crești,
fii milostiv
și iertător,
fi-mi aura ce mă păzește de-alegeri
pline de păcat,
fi-mi rădăcina vieții mele,
fi-mi apa rece
de izvor,
rămâi în mine solitarul,
păstrează-mi verdele
curat !
Copacule ce îmi ești eu,
dă-mi fructe
pentru om sărac,
dă-mi ploi de stele și lumină
să pot spăla lumea
de rană,
dă-mi zile albe,
nopți albastre,
învață-mă să-ți fiu copac,
învață-mă să îți fiu rouă,
învață-mă să-ți fiu coroană.
Fructul omului este fapta.
Faptele noastre conțin în ele semințele lucrurilor pe care le facem, lucruri care
fără noi și fără acțiunile noastre nu ar putea exista. Oamenii se pot cunoaște și
recunoaște după fructe. Voi ce fructe faceți și ce semințe lăsați în urmă? Câte
dintre fructe le dăruiți și cu câte dintre ele vă hrăniți ?
Silvia Urlih 15.04.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu