O CLIPĂ CÂT O VIAȚĂ - Silvia Urlih

Ai privit…

ai privit soartă

din infinitul tău, de dincolo de sori,

ai pășit apoi pe-al sufletului poartă

și-ai adormit...

visai să te trezești a doua zi

cu mine, lângă mine-n dalbe zori.

Ai scuturat suflare în venele de gheață,

ai respirat cu mine, 
un minut,

ai presărat un strop…

un strop de viață

și ai rămas ascunsă-n trup

să-i simți 
al lui tumult .

Ai poposit o clipă  
în palma-mi obosită,

trupul te-a strâns în pumni

și te-a ținut aproape,

în brațe soarta te-a luat ,

să te păzească

de viața care-ar vrea să te îngroape.

Penița înmuiată în sânge 
și pelin,

a scris 
cu litere de focuri

peste gheață,

că peste trup și suflet a încuiat destin

și le-a unit cu mir,

o clipă,

cât o viață .

Silvia  Urlih 30.11.2012

ȘTII CE-MI DORESC ?!- Silvia Urlih

Știi ce-mi doresc ?

Să sparg oglinda

care mă privește,

să intru dincolo de cer

împărătesc,

să uit pentru o clipă

că anii

mi-s poveste

și să mă joc

cu joaca ,

să fiu din nou

copil,

deși albesc.

O Doamne,

dac-ai ști câte-mi doresc !
Dar

am unit dorințele într-un cuvânt;

 iubire…

aș vrea

să îți fiu cruce,

din Tine să tot cresc,

aș vrea

să-mi scrii pe soartă cu muguri :

fericire.

        Și-mi mai doresc,     

să scriu pe rana timpului

o rugăciune,

                     să desenez cu gândul                    

și-n cântec să doinesc,

să pot aprinde-n rugă

un foc

de iertăciune

și să mă-ntorc

în timp

copilul meu să-mi fiu,

să uit

că-mbătrânesc.

Silvia Urlih 29.11.2012

RĂMÂNĂ SCRIS ! Silvia Urlih

Pe nicovala timpului

să ne-nfrățim 
cu timpul,

ne fie clipa liberă pe nori,

să ne răsară gândurile-n gând 
cu anotimpul,

ne fie gândul veșnic 
lângă sori.

Pe orologiul timpului rămână scris,

c–am răsărit 
cu primăvara-n gând

și am trecut prin clipe, iar timpul nu ne-a zis

că ne-am oprit cu clipa
o clipă

în pământ.

Rămână încrustat pe-al timpului cadran,

că am trăit 
secundele cu gândul,

că viața

n-a trecut în van

și n-a plecat
 în vânt 
cu vântul.

Pe nicovala timpului rămână veșnicia

trecerii noastre sub cer făr de păcat,

cu ceru-apoi să facem cununia,

când amintirea 

va rămâne-n urmă

și când ”acasă” 

am plecat.

Silvia Urlih 29.11.2012

CE FRUMOASĂ EȘTI! - Silvia Urlih

Ce frumoasă ești

când prin plete ți-adie divinul ,

când zâmbind,

cu pădurea te însoțești

și preschimbi în miere, pelinul.

Ce frumoasă ești

când vara îți pune-n urechi ghiocei

când desculță

peste nouri pășești

și cu viața petreci în cântările ei.

Ce frumoasă ești

când trupul și sufletul ți-s una

când nopții din jur

îi zâmbești

și urci să–ntinerești la braț cu luna.

Silvia Urlih 28.11.2012

VIAȚA, O BALADĂ - Silvia Urlih

E viața baladă

de gânduri nespuse,

baladă

de doruri strânse-n curcubeu,

e viața torent

de lacrimi nescrise

ce urcă lin 

spre Dumnezeu.

E viața baladă

de plâns în surdină,

baladă

peste durerile-nvinse,

e viața cânt

de mandolină

cu iubiri și vise încă nescrise.

E viața baladă

de zâmbete îndurerate

cu plâns și râs

în tăceri,

cu versuri

în poeme cenzurate,

cu valuri strânse-n munți 

de dureri.

Silvia Urlih - 28.11.2012

SUNT APĂ ȘI FOC - Silvia Urlih

Sunt focul

ce-n râu se adapă,

un foc ce de mare se-agață,

sunt foc

ce înoată în apă,

o apă

ce arde cu viață.

Sunt focul

ce arde în valuri,

sunt valul

ce focuri aprinde ,

sunt apa

ce arde-n adâncuri,

o apă ce focu-l cuprinde.

Sunt apă și foc

 într-un val,

sunt apă și foc

în vechi trup,

mi-e viața etern recital

sunt lavă,

din mine erup.

Sunt apă și foc

printre lacrimi,

apă și foc

într-un plâns,

sunt gând

ce aleargă prin patimi

cu lacrima florii-n surâs.

Sunt focul

din margini de soare,

sunt focul

ce apa nu-l stinge,

sunt apa

din focul ce doare,

sunt focul ce arde când ninge.

Silvia Urlih 28.11.2012

Bună dimineața !

        Trec prin viață ca și cum aș escalada un munte: pe partea abruptă urc , plină de speranțe,cu un imens bagaj cu vise. Cu timpul bagajul se împuținează… visele își mai estompează paleta de culori.Poposesc uneori alături de vulturii pleșuvi , pentru a prinde curaj,pentru un strop de liniște.

Am ajuns pe culme, cam la jumătatea vârstei….privesc înapoi de unde am venit…:greu urcuș…

Apoi, împinsă de brațul puternic al timpului, încep coborârea pe cealaltă coastă a muntelui…. Parcă-i mai lină…bagajul cu visele mele a devenit foarte mic și foarte ușor…dar am mai adăugat unul mare de tot .. visele copiilor mei. Mai odihnesc o clipă pe trunchiul unui copac uscat, privesc în vale, mai respir aerul curat de munte și continui coborârea. Ajung oare la poala muntelui ?

Aud din codrul ce mă înconjoară un îndemn :”nu lăsa visele să piarăn nu le lăsa să se piardă prin unduirea clipelor”. Visele trebuie să trăiască , pentru că dacă visele mor , viața devine o pasare cu aripi rupte și nu mai poate zbura.

Apoi, cu trupul obosit de urcare și de coborâre, îmi spăl gândurile și voința în izvorul cu apa vieții.Mă spăl de urât, de dureri, îmi las oboseala în apa ca de cristal și continui mersul. Pare că, acum la coborâre e mai greu drumul…. mai greu, deși bagajul din rucsacul meu de vise s-a împuținat. Să fie oare doar oboseala urcușului ? Cine știe… Eu trebuie să continui să cobor până la poala muntelui. Acolo sigur mă așteaptă ”acasă”

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !
Silvia Bya Urlih

TESTAMENT fiului meu - de Silvia Urlih

Când

soarele

mă va culca în florile de tei,

iar noaptea

mă va ține-n veci de mână,

din trupul meu

să faceți cenușă

pentru zei

și s-o ascundeți într-un ochi de lună.

Când

lacrimile-mi vor secătui privirea,

iar zâmbetul

îmi va fi fost sculptat,

să-mi luați cu voi la ceruri

adormirea

și să-mi iertați păcatul

din păcat.

Când

ceru-mi va deschide

nemurirea

și când pământul

mă va vrea în palma lui,

să știți că mi-a șoptit plecarea

să urc la casa mea,

la casa Domnului.

Și când

cenușa-mi va pluti

peste copaci,

iar îngerii

îmi vor cânta ultimul cântec,

eu vă las scris

că vreau

să dorm în câmp de maci,

să mi se piardă sufletul

în roșul lor

descântec. 26.11.2012

(fiului meu )

Silvia Urlih

SĂ FIM IAR MÂNDRI !- Silvia Urlih

Îngenunchez

tăcută-n fața steagului

și-un gând începe-n mine

să dospească,

visez

să-ți fie date magului

durerile ,

iubită țară românească .

Ești țara mea,

ești România mea !

culorile unite-n steg mă-mbărbătează !

azi

vreau să fii precum o stea

și-aș vrea

să nu mai dormi,

să fii iar trează.

Mă rog la Domnul ,

lumina sfântă a ți-o dărui,

să strălucești,

să nu mai stai pe-afară,

să-ți fie cald

în casa sufletului zi de zi

să nu mai plângi,

să nu mai ai viața amară.

Mă rog

ca fiul meu să fie mândru

că l-am născut

și l-am crescut la tine-n casă,

sun tălpi să-i fie cărare de leandru,

și să nu simtă

durerea ta

că îl apasă.

Îți dăruiesc

iubită țară românească,

sufletul meu

și-al celor ce-și doresc,

floarea iubirii pe creste să sădească,

să fim iar mândri

că florile

pe frunte-ți

înfloresc.

Silvia Urlih- 26.11.2012

DE CE MĂ STRIGI ?! - Silvia Urlih

Ți-am dăruit iubirea,
te-am mângâiat cu sufletul,

ți-am alintat

și

ți-am chemat prezența…

tu m-ai strivit ,

mi-ai ars pământul

pe care îmi sădisem

 inocența.

Ți-am spus ades 

că mi-este dor

de alinare, de pieptul

și îmbrățișarea ta…

dar tu ,

ai pus copaci peste izvor

și l-ai secat ,

uscându-i albia.

Ți-am dăruit 
tot 
ce puteam în viață,

ți-am îmbrăcat sufletul

cu iubire…

dar tu,

tu ai stropit cu ceață

tot ce era destin

și dăruire.

De ce mă strigi

când ți-am uitat suflarea ?

de ce acum

când am plecat,

sunt de neprețuit ?

Când m-ai avut ,

tu

 mi-ai ucis iubirea

și ai strivit sub talpă

 tot

 ce ți-am dăruit.

Silvia Bya Urlih 25.11.2012

STRIGĂ LINIȘTEA-N TĂCERE - Silvia Urlih

Auzi ?

auzi cum strigă-n liniște

tăcerea ?

auzi cum în tăcere

liniștea îți cântă ?

e cor de îngeri

ce-ți mângâie

durerea

când rugăciunea inimii

ți-ascultă.

Auzi cum cântă îngeri

prin

sufletu-ți pierdut ?

auzi cum te îmbracă-n aripi

de iubire ?

de când ai învățat să uiți

al tău trecut,

ei te-nsoțesc

pe drum

de izbăvire.

Ai căutat să te ascunzi în suflet,

te-ai căutat în marea evadare,

ei te-au găsit îmbălsămat în plânset

și te-au luat spre marea ta iertare.

Auzi cum liniștea

te cheamă

pe-a ei umbră?

cum te sculptează

în pereții goi ?

mai ai de ascultat

doar o secundă

și vei intra în liniștea

ce se așterne

peste noi.

Silvia Urlih - 24.11.2012

DE CÂTE ORI... Silvia Urlih

De câte ori 

am alergat cu vântul

și am căzut împiedicându-mă de-un nor,

dar am zâmbit,

m-am ridicat cu gândul

că nu mă dor durerile ce dor.

De câte ori 

mi-am spânzurat dorința

și mi-am înfrânt căderea în noroi,

dar am zâmbit

și mi-am rugat voința

să nu mă lase lângă norii goi.

De câte ori 

nu mi-am ucis visarea

și mi-am dorit să nu mai știu să zbor

dar am zâmbit,

de mână cu urcarea

și am zburat deasupra tuturor.

Silvia  Urlih - 23.12.2012