De câte ori
am alergat cu vântul
și am căzut împiedicându-mă de-un
nor,
dar am zâmbit,
m-am ridicat cu gândul
că nu mă dor durerile ce dor.
De câte ori
mi-am spânzurat
dorința
și mi-am înfrânt căderea în noroi,
dar am zâmbit
și mi-am rugat voința
să nu mă lase lângă norii goi.
De câte ori
nu mi-am ucis visarea
și mi-am dorit să nu mai știu să
zbor
dar am zâmbit,
de mână cu urcarea
și am zburat deasupra tuturor.
Silvia Urlih - 23.12.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu