Bună dimineața !

        Trec prin viață ca și cum aș escalada un munte: pe partea abruptă urc , plină de speranțe,cu un imens bagaj cu vise. Cu timpul bagajul se împuținează… visele își mai estompează paleta de culori.Poposesc uneori alături de vulturii pleșuvi , pentru a prinde curaj,pentru un strop de liniște.

Am ajuns pe culme, cam la jumătatea vârstei….privesc înapoi de unde am venit…:greu urcuș…

Apoi, împinsă de brațul puternic al timpului, încep coborârea pe cealaltă coastă a muntelui…. Parcă-i mai lină…bagajul cu visele mele a devenit foarte mic și foarte ușor…dar am mai adăugat unul mare de tot .. visele copiilor mei. Mai odihnesc o clipă pe trunchiul unui copac uscat, privesc în vale, mai respir aerul curat de munte și continui coborârea. Ajung oare la poala muntelui ?

Aud din codrul ce mă înconjoară un îndemn :”nu lăsa visele să piarăn nu le lăsa să se piardă prin unduirea clipelor”. Visele trebuie să trăiască , pentru că dacă visele mor , viața devine o pasare cu aripi rupte și nu mai poate zbura.

Apoi, cu trupul obosit de urcare și de coborâre, îmi spăl gândurile și voința în izvorul cu apa vieții.Mă spăl de urât, de dureri, îmi las oboseala în apa ca de cristal și continui mersul. Pare că, acum la coborâre e mai greu drumul…. mai greu, deși bagajul din rucsacul meu de vise s-a împuținat. Să fie oare doar oboseala urcușului ? Cine știe… Eu trebuie să continui să cobor până la poala muntelui. Acolo sigur mă așteaptă ”acasă”

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !
Silvia Bya Urlih