Mă plouă
cu toamne-ntomnite
de rugi,
mă plouă
cu vânt izvorât din pământuri,
plouă de-ți vine de lume să fugi…
de tine să fugi
și de gânduri.
Mă plouă
cu ceață,
în suflet pătrunde ,
mă plouă
cu lună buimacă…
și doare,
plouă cu dorul ce se ascunde,
în trupul arat
de ogoare.
Ploaia se-nchină
prin pori la altare,
în toamnă-și caută năucă
cuibar,
aruncă-n deșert cu durerile care,
tomnind vin cu ploaia,
cu ploaia dispar.
Silvia Urlih 09.11.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu