Erai
cândva o lacrimă cu zâmbete sub gene
Tot alergai
desculță în floarea dimineții
Cu
soarele te–ai însorit când ai pornit alene
Să răzvrătești
furtuna, să înflorești nămeții
Erai o
floare-albastră de lună-ndrăgostită
Sperai
sămânța ta să nască alte flori
Cu
dragoste ți-ai mângâiat floarea dorită
Din
seva-ți ai hrănit-o din zori până în zori
Vegheai la
floarea ta îmbobocită
Nu ai
permis să fie de ura lumii-atinsă
Doreai să
fie în rădăcină bine-nfiptă
Iubirea
ta a ajutat-o să nu se lase-nvinsă
Un fulger negru a venit din hău și cu putere
Te-a
frânt…petalele ți le-a împrăștiat
Ți-ai
mângâiat în taină rănile și cu durere
La
rădăcină cu lacrimi te-ai udat
Tulpina iar
ți-e ruptă, dar ție nu îți pasă
Spinii te-au
înțepat și ai căzut…dar te-ai sculat
Bobocul
tău azi are două zorele-n casă
Cu seva-i le hrănește să nu pice-n păcat.
Erai și
încă ești albastră lăcrimioară
Din lacrimile
tale înmugurești sub soare
Vremea e-n
asfințit, e frig și este seară…
Dar…
petalele-ți sunt soare iar lacrima, licoare.
Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu