ÎN LUMEA MEA

Îmi stau cuvintele strivite

de privire,

tăcerea le-a furat….

nu vor să iasă,

se tânguie-n altarul iernii-n revenire…

colindă iar ,

spre sufletul acoperit

de casă.

Sunt  iar cu mine,

închisă cu lacăt de mătasă,

mă-nchid în mic grăunte

de văpaie,

iar desenez cu sânge

pe rochie de mireasă,

valsez

pe riduri de durere

ce mă taie.

M-am rătăcit

în disperarea care doare,

încerc perdeaua groasă

să o scutur,

e iarăși negru….

iar nu mai văd a strălucii soare…

dați-mi ceva, o vorbă…

durerea negăsirii vreau să-nlătur.

Sunt trează,

tăișul căutării vreau să-l vând,

perechea mea de aripă

mi-a mai strivit

un vis,

vreau ca să pot vedea ,…

vreau iar să cânt,

să fug de cel călău ce flacăra

mi-a stins.

Al meu e visul ,

a mea e lumea-ntreagă,

lumina vieții

este tot a  mea,

visez să pot zbura

cât mai departe

și  sper uitarea

să o prefac în stea.

Să mă întreb

de ce se-ntâmplă-acestea?

să mă întreb

cât voi putea să mă mai peticesc ?

nu are rost s-aștept răspuns,

căci știu povestea

celor ce din pământ se nasc….

al celor ce-L iubesc.

Silvia Urlih