Aleargă, căci te vor ajunge din urmă anotimpurile ! -Silvia Urlih

În jurul meu se învârte tristețea. Mă înconjoară un aer posac. Dincolo de fereastră, totul vrea să fie cenușiu. Albastrul cerului se scorojeşte încet  și-și schimbă culoarea. Rezistă cu stoicism, se zbate, strigă, se străduiește să nu pice de pe bolta cerului. Plouă. Plouă cu lacrimi de cer, cu rămăşiţe nepământeşti de îngeri. Plouă încet, calm, plouă cu stropi calzi. Până azi nu-mi plăcea ploaia. Dar astăzi… astăzi o iubesc. O iubesc pentru că este sinceră. O iubesc pentru că e pură și curată. O iubesc pentru că vrea să reînnoiască TOT. Nu-i place ce întâlnește sub dulcele ei sărut. O iubesc, pentru că mă va spăla iar de gânduri. Mă va primeni. Picătura veștedă a ploii curge pe pământ, mă găsește, îmi mângâie pielea, îmi inundă ochii. Mă ard picăturile ploii… Mă ard, dar le văd cum își iau zborul spre fereastra inimii mele și-mi luminează galeria sufletului. În jurul meu se învârte tristețea, posacul, cenușiul, dar eu le resping. Le resping cu gândul, cu toată ființa mea.

Privesc la frunzele copacilor și le simt, le văd cum încep să ardă, cum se pregătesc să fie sacrificate pe rugul ei, al toamnei. Oftează adânc. Simt alături de mine, cum se apropie ea. Încearcă să se îndepărteze cât pot de mult, de călcâiul ei. Oftează . Încearcă să se agațe de ecoul cerului. Plouă încet, plouă peste lume. Peste lumea asta gri. Dar eu… eu nu-i mai văd cenușiul. Eu îi văd și-i simt culorile. O văd cum vine cu pași eleganți, distinși dar siguri , să guverneze iar câteva luni lumea. Vine cu brațe pline de flori, fructe, lumină. Vine zâmbind să ne umple casele cu bucate și sufletele cu bogăția ei. Vine încet… vine cu ploaia, vine toamna.

Afară plouă cu toamnă. Miroase a toamnă, miroase a vânt, miroase a ploaie. Pădurea, minunata mea pădure freamătă. Vântul îi piaptănă pletele-i verzi. Simte… mă simte. Și eu o simt. Îi simt lacrimile. O să-mi fie dor de ea. O să-i fie dor de mine. Umbra ființei mele se va tîrî și o va atinge. Îi va mângâia frunzele, trunchiul, crengile. O voi îmbrățișa cu gândul. Iar vântul… vântul îi va aduce lacrimile mele de dor, de jale, de dor… de dor.   

Acum, când lumina zilei tremură precum o frunză în vânt mă uit iar la tine… pădurea mea. Te văd cum îți schimbi culoarea, cum paloarea își pune amprenta pe trupu-ți încă viu. Simt vântul spiritului tău cum mai suflă o dată…poate pentru ultima dată peste viața mea și spală efemerul din ea. Te aud spunându-mi :”Ți-am oferit seva rădăcinii mele ! Planteaz-o și fă-ți din ea ”acasă”. Așează-te pe prima frunză și aleargă cu ea spre vara ta din toamnă. Aleargă, căci te vor ajunge din urmă anotimpurile ! ” Mă îmbăt de tine, pădure ! Vreau să te beau precum un vin, să simt cum se învârt anotimpurile în mine ! Vreau să fiu străinul vieții mele ! Vreau să fiu… dar nu știu cum să fac asta, pentru că eu nu știu să fiu decât EU. Ți-aș spune pădurea mea dragă, atât de multe… dar… nu mai știu nici un cuvânt. Am uitat tot, sau mi-am dorit să uit tot ceea ce ți-am povestit peste vară. Ți le-am spus… doar că ea, vara , își ia pălăria de soare și se retrage spre … se retrage spre… casa ei. Pleacă cu toate cuvintele mele. Pleacă încă o dată cu un strop din sufletul meu. Pleacă… cu o fărâmă din anii mei. Pleacă… pleacă împreună cu ploaia toamnei mele. Eu mai rămân câteva secunde , să înot către ceruri, către cerul meu , care și-a deschis poarta, măreața lui poartă.

PLOUĂ CU TOAMNĂ

Și plouă și plouă…

plouă cu toamnă,
plouă scuturând dorul din nori plouă cu flori,
cu ploaia să fim două surori.

norul mă-ndeamnă

Plouă cu lacrimi,

cu suflet de toamnă,

plouă cu zâmbet de sori peste noi,

plouă ,

iar ploaia căzând mă îndeamnă

muzica vieți s-o cânt iar în doi.

Plouă

cu florile vieții prin ceață,

plouă …

iubirile ard pe ruguri în ploi,

soarele picură stropi de verdeață

usucă gândul de noaptea din noi.

Plânsu-mi ascultă

cântul ploii din stele,

sufletu-mi râde de iubire

și ploaie

de pe trup obosit

rog ploaia să-mi spele

ninse-amintiri ,

cu pătimașă văpaie.

ÎNOT CĂTRE CERURI

Mă sprijin de cer,

iar cerul mă ține

pășesc pe trepte,

de lună m-agăț ,

trupul îmi tremură

dar simt

că mi-e bine,

când în brațele lui

mă răsfăț.

Ceru-și deschide ochiul lui blând

mă strânge la piept,

îmi sărută obrazul,

pe vârfuri mă urc

să-i intru

în gând,

și mă opresc în clipă

să-i ascult

zăgazul.

Cu trup de silfidă

înot

către ceruri,

vârtejul

mă poartă spre lumea visată,

pământul e jos,

se zbate-ntre geruri…

eu urc spre lumină,

spre bunul meu

Tată.

fragment din cartea „Nu mai am timp”- Silvia Urlih

DEZLEAGĂ-MĂ DE LEGĂMÂNT - Silvia Urlih

Tăcerea ta,

mi-a aruncat iar sufletul

       sub izvor,      

lacrima mea

e iar floare uscată,

pe islaz,

tăcerea ta,

genunchii mi-i taie,

deși

îmi e covor,

liniștea ta,

îmi lasă răni adânci pe

cărunțit obraz.

Ecoul vocii tale

îmi cântă cu stelele

pe harfă,

mi-ai dat încredere,

mi-ai spus

ce n-am mai auzit,

dezleagă-mă de legământ,

mă simt ca o eșarfă

pe care vântul

o plimbă din infinit

în infinit.

Dezleagă-mă

de tot ce-ai spus

și ai promis,

mă chinui singură să mă dezleg,

dar…

uite că nu pot…

te simt mult prea aproape când

mă trezesc

din vis,

spune-mi doar un cuvânt …

să-mi fie

antidot.

Silvia Urlih 29.11.2014

Cine te conduce ? mintea sau sufletul ? - Silvia Urlih

Tu știi ce-ți dorești în viața asta ? Știi care-ți sunt prioritățile ? Ce te determină pe tine să lupţi în viaţă? Care este ţinta înspre care alergi? Care sunt virtuţile, valorile şi principiile care stau la baza vieţii tale?

Ajungi la un moment dat la o răscruce a vieții și te întrebi :“Ce trebuie să fac?”. Ce bine ți-ar prinde dacă cineva ar răspunde în locul tău ! Ce bine ți-ar fi dacă cineva ți-ar da siguranţa că alegerea pe care o faci , îți garantează câştigul bătăliei ! Oferta gândului pare interesantă, dar ziua de mâine nu-ți garantează nimic din ce îţi propui tu să faci.

 Viața ta nu trebuie să se reazeme de spusele oamenilor, nu trebuie să te bazezi pe ofertele pe care ţi le pune societatea la picioare, deoarece nimic nu e sigur. Alegerile trebuie să fie ale tale. Dacă greșești trebuie să-ți asumi eșecul. Dacă este bine, victoria este a ta. Dar… alegerea este cu certitudine a ta? Nu cumva CINEVA îți arată calea ?

În visele noastre ne vedem undeva , într-un loc unde suntem în siguranţă, fericiţi şi fără nici o problemă. Îți dorești să găsești acel loc sigur, îți dorești să fii undeva sus, unde să nu te atingă nimeni și nimic din ceea ce ți-ar putea face rău, din ceea ce te-ar putea răni. Dar… dar trebuie să cobori de pe norişori, cu picioarele pe pământ. Realizezi că nimic, dar absolut nimic nu îți garantează siguranţa ? Poți înțelege că nimeni în afară de tine nu-și poate asuma eșecurile sau victoriile tale ?

Orice ne propunem să facem, nu este lipsit de obstacole. Cu toate acestea continuăm să visăm. Mulţi și multe ne provoacă să visăm ! În jurul nostru se găsesc destui care să îți ofere garanția  “ÎŢI GARANTĂM CĂ OFERTA NOASTRĂ ESTE CEA MAI BUNĂ!”. Tentant, nu-i așa ?

Tu știi ce îţi doreşti? Ce ai vrea să faci în viaţă ? Ce poți să laşi bun în urma ta? În cine te încrezi? În cine ai încredere ? Cine îți poate garanta reușita ? Principiile şi logica ta corespund cu cele ale societăţii sau cu ale lui Dumnezeu? Care, cine îţi garantează mai multă siguranţă? Mintea, sau sufletul, simțirea ? Ți-e foarte greu la început să te încrezi în tine, în simțirea ta. De ce ? Pentru că omul se simte mult mai bine dacă găsește un vinovat pentru eșecurile și nerealizările lui. Ce bine te simți când arunci vina pe ”cineva”… soț, soție, prieten, copil, părinte, psiholog… pe oricine, numai pe tine nu. Dar, tu știi cine ești de fapt ? știi cine este de fapt în mintea ta ? Dacă nu știi, te ajut eu să afli. Este Dumnezeu, este gândul Lui.

Ştii prietene, de multe ori, o stradă care pare nesigură în ochii societăţii, în ochii lui Dumnezeu poate fi calea cea mai sigură. Sau viceversa, un drum sigur și fără obstacole poate fi de fapt calea greșită.

Oamenii se bazează pe înţelepciunea lor, pe gândirea lor, însă ar fi bine să ne bazăm pe credinţa că avem un Dumnezeu Înţelept, care abia așteaptă să-i deschizi ușa sufletului și să-L poftești la masă , alături de tine ! El este singurul care îţi poate oferi siguranţa că vei câştiga bătălia. Crezi? Mă crezi ? Poate că ceea ce îţi propune Dumnezeu, iniţial nu te face să vezi beneficiile pe care le-ai putea avea de pe urma propunerii Lui. El te îndeamnă să crezi în El, ca mai apoi să-ți arate că a avut dreptate. Deseori Dumnezeu nu-ți arăta planul Său cu privire la viaţa ta, pentru că pur şi simplu ai râde și nu ai putea pricepe nimic. El are modul Lui de a interveni şi de cele mai multe ori, ceea ce ție ți se pare imposibil, neobişnuit , este de fapt posibil și foarte ușor de îndeplinit .

Viitorul care te așteaptă să devină realitate, dar nu îți garantează nimic . Uneori alegi să te încrezi în principiile rigide ale societăţii , dar dacă alegi să te încrezi în Înţelepciunea lui Dumnezeu, s-ar putea să fii uimit cât de minunat poate fi acest viitor al vieţii tale și cât de ușor poate fi realizat. Gândește cu sufletul, privește cu inima și simte… Învață să iei hotărârile fără a trece prea mult decizia prin filtrul minții. Ghidează-te doar pe feelling și vei vedea cât de simplă este viața, cât de ușor poți deveni ceea ce-ți dorești, cât de facil este să dobândești ceea ce-ți dorești.

                Pe tine, cine te conduce ? Mintea sau sufletul ? Cheia răspunsului este la tine.

ÎN IARBA TIMPULUI

În iarba timpului,

îngenunchiat

într-o secundă,

plânge un măr albastru…

plânge încet,

încearcă

suferința s-o ascundă

pictând cu zâmbet

al vieții șevalet.

Zâmbește roșu

printre lacrimi,

e mândru

și frumos

în suferința lui,

a obosit de-atâtea patimi…

îi cere–n rugă

îndurare Domnului.

Îndurerat

e iarăși mărul meu

sufletul vrea din nou ”acasă”….

acasă la străbuni,

la bunul Dumnezeu..

dar viața l-a legat de zile,

nu îl lasă.

Îmi iau în palme mărul

și-i zâmbesc

îi mângâi tâmplele,

privesc într-însul…

văd miezul veșted…

rădăcinile îl ofilesc,

pustietatea

nu-i mai oprește plânsul.

În iarba timpului,

îngenunchiat pe flori în rugă,

un măr albastru

strigă

către mine…

e sufletul-mi

ce vrea s-ajungă

la Domnul meu

peste oceanul

cu suspine.

SUFLETE UNITE-N SUFLET

Cu miros de liliac

și mărgeanuri

din mătănii,

m-a trezit

aseară noaptea

îmbrăcată în zenit,

a îngenuncheat cu mine

lâng-o tufă de magnolii

și mi-a pus în plete ziua

din albastrul răsărit.

Îmbrăcată în magnolii

peste sânii dezgoliți,

mâinile din lună rupte

și priviri

înrămurate,

cu miros de dimineață

din zăpezile

din munți,

mi-am găsit în ziuă

zborul…

din cealaltă jumătate.

Două jumătăți de suflet

braț la braț înlănțuite,

învelite în lumina

lumânării

din altar,

s-au înceruit în sfeșnic

din icoane dăruite

și-au rămas

unite-n suflet…

sufletul

fiindu-mi dar.

Fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih

Omul simte nevoia să fie dorit.- Osho

Omul simte nevoia sã fie dorit.
Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane.
Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã.
Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.
Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.
Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc, iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul.
Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil. La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã. Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare – iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire. Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.
Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului). Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã. De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.
Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire, de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.
Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi:
„De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“
Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.
Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul, cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr, cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa mai departe – este greşitã.
Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe,dar nu moare. Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior.
Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente. Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea inconstientă este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.

Text: Osho

CHEIA E TOT ACOLO - Silvia Urlih

Știi…

ușa sufletului meu e  încă

descuiată,

apasă clanța ,

pășește-i pragul

și intră fără teamă,

lumina e aprinsă,

a ta e casa toată,

ștergar

ți-am pus pe masă,

icoana-i

sub maramă.

La geam

sunt încă perdelele lăsate,

mi-e întuneric

și mi-e frig

și mi-e a adormire,

mi-e somn,

de-atâtea vise și nopți nemângâiate,

mi-e frig

sub așternutul ros

de amintire.

Dacă nu îți deschid,

să știi

că sunt plecată,

un înger m-a chemat să stea puțin

cu mine,

cheia

e tot acolo,

nu o lăsa uitată,

nu mă lăsa plecată,

adu-mă

lângă tine.

 Silvia Urlih 28.11.2014

Nu vă puteți cumpăra respectul și bătrânețile cu bani !- Silvia Urlih

Ai fost copil ? și eu. Ai uitat ? Eu nu. Copilăria mea nu a fost tocmai așa cum mi-aș fi dorit, dar a ta poate că da. Unii au o copilărie ca de basm, alții… Unii au uitat să mai fie copii, alți… Tu știi ce minunat este să nu-ți sufoci copilul sufletului tău ? Știi ce înseamnă să rămâi copil ?

Dacă ai uitat , hai să stăm puțin de vorbă…hai să vedem ce fel eram acum 10, 20, 30, 40 de ani. Atunci, nu cunoșteam sentimentul ură,  invidie, răutate. Pe parcurs am fost educați poate de părinți, poate de societatea în care trăiam, poate imitând, să fim răzbunători, răi, invidioși, să ne dorim ceea ce nu ne aparține, să călcăm uneori peste cadavre pentru a ne îndeplini dorința. Ce dorință ? dorința de înavuțire, dorința de a avea mai mult decât putem duce. Este bine să-ți dorești, să ai, să nu-ți lipsească nimic. Dar… în ce condiții ai ajuns să fii deținătorul unor averi , care ajunge la un moment dat să te sufoce, să te îndepărteze de tine ?!. Ajungi să uiți să fii om. Ajungă să te urăști chiar și pe tine. Nu te mai mulțumește nimic și nimeni. Vrei…vrei…nici nu mai știi la un moment dat ce-ți mai dorești. Uiți de tine, uiți de cei dragi. Uiți să mai râzi, să te mai bucuri de ce ai agonisit o viață. Alergi zi lumină și ajungi acasă posomorât, trist, nemulțumit. Ajungi să te urăști.

Uiți să-ți pui o întrebare simplă. De ce sufletul meu plânge mereu ? De ce ?! pentru că îți ucizi cu bună știință sufletul, puritate lui, candoarea lui. Te retragi în tine , iar gândul îți este tot mereu la bani, la înavuțire, la cum să faci să rămâi acolo, în vârful piramidei. Nu-ți mai vezi perechea, dar cel mai grav, nu-ți mei vezi copilul, propriul tău copil pe care ți l-ai dorit, ai dorit moștenitori cărora să le lași averea, agoniseala ta.

 Crezi că dacă îi dai bani să-și cumpere orice-și dorește îl faci fericit. Îi cumperi cele mai scumpe și rare jucării, te fălești că la trei ani este specialist în jocuri pe calculator, îl duci la cele mai scumpe școli, îi cumperi scuter, mașină…. Uiți un lucru esențial : copilul tău, sânge din sângele tău, te vrea pe tine, vrea să-ți simtă mângâierea, vrea SĂ-L VEZI. Îl uiți ore în șir la televizor. Vrei liniște. Prezența lui ajunge să te streseze, să te enerveze. Și reacționezi brutal…strigi la el, îl repezi , îl lovești chiar. Nu mai știi să te joci cu el. Angajezi o doică, plătești meditator și speri … Ce speri măi părinte, măi ? Crezi că o doică te poate înlocui ? Suferi când vezi că o iubește mai mult pe ea decât pe tine, mama sau tatăl lui.

Uneori îi cumperi chiar moartea. Are un accident cu scuterul, cu mașina, sau pur și simplu moare din cauza drogurilor. Și mai știi ceva ? Fire sensibilă, se sinucide….Iar tu…tu părinte grijuliu, urlând de durere îl blestemi pe Dumnezeu ! Arunci vina în cârca Lui. El, bietul Dumnezeu este vinovatul principal. Te întrebi de ce și-a luat viața…că doar avea de toate, nu-i lipsea nimic…te-ai scarificat pentru el…. iar el, copilul tău, sânge din sângele tău zace la doi metri sub pământ. Zace acolo pentru că tu, părinte excesiv de grijuliu în a-i oferi și soarele de pe cer, l-ai uitat în așteptare… ai vrut să-i și să-ți cumperi fericirea.

Copilul tău , prin imitație, se închide în sinele lui. Dar… vezi tu… și tu și eu și el, copilul tău, ÎMBĂTRÂNIM. Îmbătrânim și vrem să fim ajutați, văzuți de către copilul nostru. ..Doar că  el, copilul pentru care ți-ai sacrificat anii tinereții …El nu te vede, nu te aude…te lasă să îmbătrânești așa cum și tu l-ai lăsat să crească SINGUR. Brusc, la finalul vieții realizezi cât de mult ai greșit. Dar, știi ceva ? Este mult prea târziu. Copilul tău este de fapt oglinda ta. Îți răspunde cu aceeași monedă. Îți cumpără singurătatea ta cu banii lui…. Îți oferă bani…Te duce chiar la cel mai scump azil. Nu fi trist, nu-ți plânge de milă. Așa ai procedat și tu cu el, atunci când avea mai multă nevoie de tine.

Nu ucideți copilul din voi, nu vă uitați copiii în așteptare, nu vă puteți cumpăra respectul  și bătrânețile cu bani!

Oooof, cum se mai învârte roata !

VIAȚA DIN VIAȚĂ

Fug de viață

dar viața m-aleargă,

fug de trecut,

de gânduri, de-amintiri,

dar ele mă caută ,

de viață mă leagă

și nu-mi culeg

ceața din priviri.

Fug către toamnă

de toamnă atras,

căci

fugă e viața printre vieți,

cobori o clipă

pentru un scurt popas,

apoi răsari

cu alte dimineți.

Fug printre clipe

în secunde m-ascund,

clepsidra cu timpuri

încerc s-o răstorn

cad, mă ridic,

în viață m-afund,

cu viață din viață

mă întorn.

 Fragment din cartea „Biserica sufletului meu ” Silvia Urlih

SĂ RÂDEM ! - Silvia Urlih

Mă ofer voluntar

să râd

cu cei ce au uitat să râdă,

zâmbetul

nu mi-e de vânzare,

eu

vi-l ofer în dar,

cândva purtam pe chip o mască,

o mască neagră,

hâdă,

vroiam să râd,

dar  masca îmi spunea

că e-n zadar.

Mă ofer voluntar

să râdem,

să îngropăm  necazul,

nici râsul

nu mi-e de vânzare,

dar,

hai

să vindem masca,

voi ați uitat,

sau masca v-a împietrit obrazul,

v-a urâțit privirea ,

uscată e,

ca iasca.

Mă ofer voluntar să râdem împreună,

să râdem până plânsul ne va spăla de măști,

să râdem până roua pe noi o să apună,

să râdem, căci de astăzi, masca…
o urăști.

Silvia Urlih - 27.11.2014

PRIETENIE

Ca zână bună în suflet mi-ai intrat,

mi-ai arătat ce-nseamnă iubire fără bariere

ai stat o clipă, m-ai răsfățat, dar… ai plecat

ai drumul tău, ești mamă, iar datoria asta-ți cere.

                              

Mi-ai arătat ce-nseamnă iubire necondiționată

mi-ai arătat ce suflet mare îți  îmbracă chipul

mi-ai spus aseară : Mai ai răbdare, fată,

mai e puțin și măturăm din cale tot nisipul.

Mi-ai confirmat că nu mă-nșel când spun

că sufletele mari sunt cruci pe umăr mic

mi-ai confirmat că ce am dat acum adun

în coșul sufletului meu ce-i grâu în spic.

Nici lacrima nu ai lăsat-o să te-mbrace

n-ai suportat să îmi rănești sufletul gol

sufletul meu… ieri a urlat, iar astăzi tace

tace și-așteaptă ca păsările să ne strângem iar în stol.

Cu drag, prietenei mele, Ina.

Silvia Urlih

IERTARE, AM GREȘIT ! Silvia Urlih

Damnat îmi este gândul,

magie-i

răsăritul,

îngenuncheat mi-e trupul

în fața

lumânării,

privirea mi-este plânsă,

uzat mi-e

asfințitul,

desfigurat mi-e chipul când

mă închin

iertării.

Iertarea,

încuiată în vechi,

uitat,

sertar ,

e pusă la păstrare

stă

ca și în mormânt,

e panaceul vieții,

cuvânt scris pe un zar,

cuvânt păstrat de veacuri

sub sacru

jurământ.

Pe umeri

poartă stânci,

talerul îl despică,

cuvântul

e prea greu,

nu vrea nicicum

rostit,

se-nvârte-n labirint,

i-e teamă,

îi e frică…

ce greu este de spus :

Iertare,

am greșit!

Silvia Urlih 26.11.2014

Popas între două infinituri - Silvia Urlih

Nu știu de ce, dar de câte ori plânge cerul mă cuprinde nostalgia .  Nu vreau să mă întorc în zorii vieții… de fapt,  până mai ieri îmi doream, dar nu puteam să mă întorc fără să mă ardă amintirile. Dar astăzi, deși afară cerne cu stropi reci, deși cerul plânge, nu mai simt nevoia să-mi plâng de mila trecutului. Mă uit spre el cu bucurie, cu nostalgie, cu fericire. Îmi face plăcere să mă revăd copil, adolescent… Da, asta este… am învățat să mă vindec de trecut. Nu mă mai bântuie amintirile neplăcute.

De la fereastra unde locuiesc , văd norii , văd pădurea, văd ceața ce o învăluie , ce o îmbracă ca într-o pătură caldă. Pare că ar respira , pare că ar inspira . Inspiră tot ce este rău în jurul ei.  Privesc pădurea și simt că îmi  inundă privirea , o simt cum îmi coboară în ființă . Mă îmbată verdele ei viu.

Mă învârt într-o lume a neîncrederii , într-o lume care pare că se îndreaptă spre propria dezintegrare, în timp ce viaţa ne privește  cu ochii larg deschişi, flămândă de umanitate...

Am crezut că pământul mă trădează, când de fapt este vorba de fidelitate faţă de condiţia mea de om. Am fost oarbă  să cred că lumea mea ar putea fi privită de orbitele inflamate şi zgâriate de lăcomia lumii.

Te zbați ca un nebun , îţi rosteşti fiinţa, te spânzuri într-un zâmbet sincer şi disperat , pentru că vrei să-i arăți lumii  că nu eşti altfel decât spui și arăți, că firea ta , mintea ta, este sinceritate. Ți-ai mărturisit deja existenţa într-un simplu tu... Ți-ai câştigat această transparență  cu greu, dar ai rezistat și continui să reziști.

Ce ciudat ! Oferi lumii tot ce eşti , tot ce simți,  ia ea,  caută ce e mai rău în tine până ajunge să găsească, după ce ți-a sfârtecat sufletul, în străfundul ființei tale , o umbră de răutate, un miez de slăbiciune. Tu  i-ai  spus că nu va mai găsi,  dar ea, lumea, continuă să își înfigă colţii şi să sfâşie bucăţi din tine.

Am ajuns însă la concluzia că fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde l-ar duce.  Am ajuns la concluzia că indiferent cât și unde ai fugi, destinul te urmărește.

Vii pe lume fără nimic şi pleci din lumea asta fără absolut nimic. Iei cu tine doar un pumn de amintiri.

Ne naștem cu datoria , cu misiunea de a schimba greșelile făcute în viețile trăite înainte de a ne alege părinții.

Ce este de fapt viața asta ? Un popas. Un popas între două infinituri.

GLASUL GÂNDULUI

Când

glasul gândurilor

mi l-ai descuiat,

te-am auzit

șoptind ca-ntr-o poveste

că m-ai chemat

din piatra ce mi-ai dat

să vin din timp,

de dincolo de creste.

Tăcuți

la masă când ne-am așezat,

cu sufletele

rătăcind printre livezi,

mi-ai spus zâmbind

ce mult m-ai așteptat

din amintiri să vin

 și

să mă vezi.

Când

glasul gândurilor mele –au obosit,

de-atâta fugă

printre ierni pletoase,

cu amintiri în mână

am plecat

spre infinit,

să strângem ploi

în coșul

verilor geroase.

LUMINĂ SĂ-MI FIU !

Mă doare

gândul

încuiat în floare,

eternul întuneric

mă zgârie-n genunchi,

strigătul meu mă sfâșie,

tăcerea mea

mă doare…

l-aș pune în magnolii,

l-aș strânge

în mănunchi.

Captiv mi-e strigătul în ora înserării,

captivă sunt

în dimineața

rece,

știu că e vreme tristă,

dar strig azi

acuzării,

să îmi descuie gândul

și să îl las

să plece.

Captiv mi-e trupul,

mi-e sufletul

bătrân,

m-am aliat cu mine,

să nu mai fiu

pustiu,

strig în cuvinte mute că vreau să mai rămân,

să fiu

o lumânare,

lumină vreau

să-mi fiu.

EU AM SĂ CÂNT !

Eu am să cânt,

căci știu

să cânt,

m-a învățat vioara când respira

balada,

eu am să cânt,

căci zilele pe ăst pământ

mi-au fost sortite

să-mi fie el

plămada.

Eu am să cânt cu vorbe din morminte

m-a învățat pădurea

când tremura

de frig,

eu am să cânt,

să spun în  necuvinte

ce m-a-nvățat natura

când mi-a șoptit

să strig.

Eu am să cânt și dincolo de moarte,

am să vă strig

că viața-i trecătoare,

că ne alegem soarta

dintre trecute

soarte…

eu am să cânt

și-acum,

când sufletul

mă doare.

Fragment dincartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih