Voi asculta liniştea iubirii - Silvia Urlih

Afară plouă. Plouă încet, enervant chiar, iar eu îi ascult cântecul, ascult cântecul vieții. De fiecare dată, ploaia, griul pe care îl răspândește, mă îndeamnă la visare. Viața îmi cântă în surdină. Nu vrea să mă trezească brusc din visare. Visez… visez că sunt un fluture… sau un șoim… sau un brad… Visez că sunt pădure, că mă pieptăn de  frunze cu toamnă, că mă spăl pe crengi cu râul ce curge liniștit printre copacii mei.

Visez cu ochii deschiși. Mă văd râu… Îmi aud cântecul murmurat de valurile care curg liniștite  spre izvor. Da, curg spre izvor. Se întoarce la matca lui, în vârf de munte, acolo de unde s-a născut.

Mă domină liniștea, sunetul cuvintelor devine prea violent pentru auz, dar scrisul… scrisul e forma de a mă elibera de zgomotul lăuntric. În scris nu trebuie să tac. În scris pot urla, pot vorbi cu voce tare, pot cânta în gura mare cântecul liniștit și surd al vieții.

Viața… ce frumos se cântă și se aude acest cuvânt când îl rostești în gând. Via-ță ! Doar două silabe.

Unii oameni mor zi de zi fără să se poată salva, căci, undeva în ei, zac ei, uitați în sertarul tainic al vieții. Al propriilor lor vieți. Nu reuşesc să spargă zidurile ce și le-au ridicat. Le este frică să renască, să se redescopere. Rămân uitați în umbra propriilor lor suflete. Deschid cartea vieții , a propriilor lor vieți și vor să o frunzărească, dar constată că nu mai sunt decât coperțile. Din foi și-au făcut avioane pe care le-au lansat în zbor , dar le-au pierdut , le-au rătăcit. Degeaba spre asfințit aprind lumânări să-și regăsească filele, să-și rescrie amintirile. Ele au zburat , împreună cu zilele din care și-au făcut avioane. S-au pierdut în neantul timpului. Speră că se vor mai putea vedea o dată, poate pentru ultima dată, în oglindă.

Visează.

Visează zi de zi cum trăiesc. Visează şi încearcă să își amintească ce înseamnă să trăiești. Se simt goi pe dinăuntru, se simt goi de ei.

                Cunoști momentul ăla ciudat, în care ştii că ai ceva important de spus, dar rămâi blocat !? Un lapsus te blochează. Uiţi cuvântul, uiți replica pe care urma să o spui.

                Uiți… te uiţi... pe tine. Uiți că ai trăit, uiți că ai iubit, uiți că te-ai jucat cu ploaia, cu zăpada, cu anii. Stai pe scena vieţii și nu-ți mai aduci aminte de ce ești acolo. Te uiți năuc în sala de spectacol a vieții. Acolo, în sală, așezați comod în fotolii, spectatorii aşteaptă să spui ceva. Ceva măreţ , de neuitat şi plin de glorie. Tu stai pe scenă, vrei să rostești măcar un cuvânt să–ți rostești replica, dar taci. Plin de emoţie şi în acelaşi timp cuprins de teamă privești la sala plină de oameni care așteaptă să vorbești.. așteaptă să-ți joci rolul. Dar … tu taci. Ai uitat ce trebuie să spui. Ai uitat replica. Iar sufleorul nu mai este. A plecat să-și rostească propriile replici, să-și vadă de viața lui. După câteva clipe de linişte , de așteptare, întorci spatele publicului şi, cu umerii plecați, cu palmele transpirate, pleci. Pleci în spatele cortinei, rușinat de propriile-ți fapte, rușinat de faptul că ai uitat, sau nu ai știut să trăiești.
                Uneori mă întreb, de ce tac. De ce nu pot spune lumii, cu cuvintele mele , cu vorbele mele, ce simt. De ce tac ?! De ce mă privesc în ochi și nu pot scoate nici un sunet?! De ce mi-e teamă că dacă voi spune ceea ce simt , ceea ce-mi doresc să fac, voi fi neînțeleasă !? Mi-e teamă ? Nici vorbă ! Nu pot vorbi cu cei ce nu vibrează asemeni sufletului meu. Nu vreau să-mi irosesc cuvintele, simțirile, trăirile. Astăzi, toate tăcerile s-au răzvrătit. Mă lovesc , precum furtunile mării, în viața care mă leagă de mine, cu mine. Îmi vorbesc doar în semne , muțește pentru că toate cuvintele mi-au plecat să se roage. În mine, temerile au clocotit precum vulcanii, iar astăzi… au erupt.

Tac. Pentru că tăcerea are gustul toamnei. Tac pentru că în toate tăcerile îmi vorbesc despre mine, despre tine, despre noi,… da, despre noi amândouă,  într-o nouă toamnă.

                Tac. Închid ochii și mă aud vânt, ploaie, soare, ceață, frunză, noapte, șoaptă, iubire. Închid ochii pentru că între pleoape este o poveste de viață. Este povestea mea, pe care am scris-o și am legat-o cu grijă, între coperțile unei cărții. Deschid cartea și răsfoiesc zilele, una după alta. Filele cărții mele sunt numerotate. Nu lipsește nici una. Le văd, recitesc unele pasaje și mă cuprinde un val de bucurie interioară. Nu am trecut prin viață degeaba. Mi-am trăit viața cu demnitate. Sunt mândră de viața mea.

Viața !

Viața, este ceea ce purtăm în suflet, este ceea ce naște un zâmbet pe urmele lăsate de  lacrimi, este visul care te trezește dimineața și pe care îl iei cu tine când mergi la culcare. Viața este fericire, iar fericirea este tăcerea care are puterea de a te face să zâmbești.

Viața ! Ce frumos cântă acest cuvânt când îl rostești în gând, dar și mai frumos sună când îl rostești cu voce tare și îi asculți, în surdină, cântecul !

                Mă uit acum spre cer, îmbrățișez universul, universul mă îmbrățișează și îmi şopteşte : "rupe liniştea ! sparge-o și strigă tot ceea ce simți că vrei, că trebuie să spui !! dar ai grijă căci Eu te aud, iar tot ceea ce gândești , tot ceea ce spui, se întoarce împotriva ta !”  

Îi răspund că vreau să spun , să scriu, să rostesc , să zidesc, să pictez pe toamnă, pe toamna mea, doar două cuvinte :

                Te iubesc !

Te iubesc lume , dar… în această toamnă, voi asculta liniştea . Liniștea toamnei, a pădurii, al râului care urcă muntele, spre locul nașterii sale, liniștea iubirii.

ZIDEȘTE-MĂ-N IUBIRE

Zidește-mă

în infinitul tău iubite,

iubirea ta

în ploi de flori curgă

pe mine,

dărâmă zidul

din frunze întomnite

și scoate-mă din stâncă

scoate-mă în mâine.

Zidește-mi sufletul  ,

îmbracă-mi-l cu stele

atinge-mă

cu gându-ți fremătând de dor,

du-mă-n astrale piscuri,

uită-mă în ele,

sădește-n mine sămânța

din izvor.

Zidește-mă

în negăsite diamante ,

îmbracă-mi trupul cu dezmierdări

fierbinți,

trezește-n mine

zăpezile-adormite,

rodește-n mine

albul

nunții dintre munți.

ALBASTRUL DIN FOC

În cerc de lumină

sufletul se învârte,

albastrul luminii mă cheamă

spre ea,

de mână m-apucă,

începe să-mi cânte

și mă conduce spre albul

meu de nea.

Lumina albastră

ușor mă cuprinde,

mă-așează la masa tăcerii

cu mine,

mă-mbracă-n lumina

ce focul aprinde

când plec spre ”acasă”

să mă lumine.

În cerc de lumină

cu lumină mă-mbrac,

albastrul din foc

mă cuprinde tăcut,

ascult cor de îngeri …

ascult corul

și tac

îmi intru în suflet…

deschid ușa

și-ascult.

DIN VIAȚĂ MĂ AUD

Îmi cântă în taină

gândul neumbrit,

îmi cântă

un cântec

de frunză neumblată,

eu îl aud

și-i simt mersul încetinit…

îmi dă o aripă

să zbor

spre steaua înțeleaptă.

Rămâne-nfipt în  clipă

gândul de nisip,

clepsidra vieții mele

în mine se îngroapă,

cântecul pădurii

vine

din anotimp,

să îmi aline sufletul

când ziua o dezgroapă.

Se-mbracă-n rădăcină

frunza îngălbenită….
renaște primăvara

din verdele ei crud,
din frunza ofilită

din clipa învechită,
prin rădăcina mea

din viață mă aud!

DE-AI FI !

De-ai fi

o lacrimă

pe cerul plin de flori,

cu tine

mi-aș spăla trecutul,

de-ai fi

un nor

pe muntele din nori,

m-aș înveli în mine

cu pământul.

De-ai fi un fluture

cu aripile–n zbor,

de tine

mi-aș lipi

obrazul ofilit,

să uit de mine,

să uit de dor,

să uit c–am plâns,

că n-am murit .

De-ai fi

un curcubeu

din stele plămădit,

mi-aș face rochie

din strălucirea ta,

în ochi

mi-aș pune

soarele din asfințit,

aș răsări

și-n fiecare răsărit

cu tine-aș sta.

Fragment din cartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih