Tăcerea ta,
mi-a aruncat iar sufletul
sub
izvor,
lacrima mea
e iar floare uscată,
pe islaz,
tăcerea ta,
genunchii mi-i taie,
deși
îmi e covor,
liniștea ta,
îmi lasă răni adânci pe
cărunțit obraz.
Ecoul vocii tale
îmi cântă cu stelele
pe harfă,
mi-ai dat încredere,
mi-ai spus
ce n-am mai auzit,
dezleagă-mă de legământ,
mă simt ca o eșarfă
pe care vântul
o plimbă din infinit
în infinit.
Dezleagă-mă
de tot ce-ai spus
și ai promis,
mă chinui singură să mă dezleg,
dar…
uite că nu pot…
te simt mult prea aproape când
mă trezesc
din vis,
spune-mi doar un cuvânt …
să-mi fie
antidot.
Silvia Urlih 29.11.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu