Copacul inimii mele - Silvia Urlih

De când am început să-mi conștientizez trăirile, adică de pe la vreo 5-6 ani, am sădit în mine un copac. L-am sădit cu mânuțele, apoi, împreună cu timpul, l-am udat cu lacrimi, l-am stropit cu învățături. I-am plantat rădăcinile în pământul inimii mele. Mi-am dorit să crească, o dată cu mine. Și uite așa am început să crestez cu penelul sufletului, cuvinte. Cuvintele creșterii și dezvoltării mele ca om. M-am străduit să scriu doar cuvinte care să exprime adevărul trăirilor mele. M-am chinuit să decorez firavele crenguțe doar cu lumina vieții, să-l înfrumusețez  cu frunze multicolore și fel de fel de  flori, am chemat în coroana copacului meu , fluturi și păsări și îngeri. Mi-am luat alături  râul și munții.  Mi  l-am dorit magnolie. Apoi, liliac. Apoi salcie. Nu după mult timp, am observat că a devenit stejar. Un stejar falnic, care nu s-a înclinat sub greutățile vieții. M-a fascinat puterea lui. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am crestat în trunchiul lui , o casă. O căsuță cu ferestrele deschise către viitor. Am devenit o singură ființă. Copacul, copilul, adolescentul… și eu

În primăvara copacului meu, mi-a fost bine. Am petrecut împreună , cu vara noastră, clipe minunate. Spre sfârșitul verii, atunci când ne așteptam ca florile să râdă în soare,a venit  furtuna și a spart gemurile căsuței din trunchi, cu vorbe care l-au secătuit. L-am pierdut.. Vorbele, faptele, l-au dezrădăcinat. Nu și-a mai simțit rădăcinile bine înfipte în pământul inimii mele. Și-a luat rădăcinile în brațe și s-a ascuns. Vântul, gerul, viforul cuvintelor jignitoare și loviturile , au gonit frunzele și florile și fluturii și păsările și îngerii și râul și munții.  Din copacul meu, din falnicul meu copac nu au mai rămas decât niște crengi uscate, ca niște brațe dezgolite, zbârcite , ridicate în semn de îndurare, spre cer. Singurătatea, frica, neîmplinirea, l-au încuiat  în casa din care și-a  făcut mormânt. Ani de zile a zăcut între pereții propriului cavou. Acolo și-a găsit el alinare. În propriul lui trunchi. Înconjurat de propria-i singurătate. Și-a încuiat ușile , și-a bătut scânduri în geam și a refuzat să mai privească spre cer. S-a uscat și m-a lăsat goală de mine, de rădăcinile mele.

Dar… dar la începutul toamnei  mele, copacul a înflorit. Ani de zile ne-am căutat. El, copacul copilăriei mele, eu, adultul trecut prin viață. M-a invitat în căsuța mea din trunchiul lui , proaspăt mirosind a credință, a smirnă și mir. A decis să-și deschidă ferestrele și ușile și să urce alături de mine dincolo de cer. A chemat înapoi fluturii și păsările și îngerii și-a adus râul și munții acasă și și-a spus… și mi-a spus : TRĂIEȘTE !    

                Nu știu cu exactitate când s-a întâmplat asta. Nu știu cum de m-a regăsit. Știu doar că acum, copacul meu, tânărul și mlădiosul meu copac , este iar al meu, este iar cu mine. I-am auzit glasul ferm când mi-a poruncit :

-Plantează-mi rădăcinile acolo de unde am fost exilat… de tine. De acum , vei uda pământul inimii doar cu lacrimi de fericire. Nimeni și nimic nu le va mai dezrădăcina. Ești puternică Silvia ! Ești puternică ! Casa ta e aici, în trunchiul meu. Ferestrele casei tale vor fi deschise . Prin ușa casei tale vor intra oameni noi… oameni care să merite să-i calce pragul. Ajută-i și pe ei să-și planteze  rădăcina în pământul inimii lor. Să nu uiți niciodată că Dumnezeu lucrează prin oameni. Să nu uiți niciodată că El și-a găsit loc în casa sufletului tău și că și-a împlântat adânc în pământul inimii tale rădăcinile credinței. Lasă Lumina să pătrundă în casă și nu mai trage niciodată draperia întunericului. Fii iubire ! Fii lumină ! Fii tu însăți !

Mi-am propus și mi-am promis să redevenim, să fim, o singură flacără ce-și are rădăcinile bine înfipte în pământul inimii mele ; copacul, adolescentul, adultul… și eu.

ÿ

CA UN COPAC

Ca un copac

cu crengile uscate ,

îmi este chipul desfrunzit

de gândurile serii,

ca un picior

cu degete tăiate,

îmi este gândul

ce-adună alte gânduri

în mantia uitării.

Copacul meu

se leagănă

pe creanga-i dezgolită,

își caută o frunză,

cu ea să se îmbrace,

dar frunza este arsă

de vremea părăsită,

uitată-n rădăcina

ce florile își coace.

Copacul meu

se prinde de trupu-mi însetat,

un strop de fericire

își toarnă-n rădăcină,

și-aprinde lumânarea

ce arde pe-nserat

să-i lumineze floarea

ce-i curge lin

prin venă.

ÿ

UITATELE POTECI

Descui cu suflet încă viu

o  poartă

către soare

și cu iubire înfloresc

perdelele de nori,

cu infinitul desenez din curcubeu

o floare,

pe care s-o sădesc

alături de-alte flori.

Iubirea și iertarea,

iertarea și iubirea,

s-au înfrățit în horă

peste ogoare-ncinse,

cu cerul au împins spre lume

nemurirea

și au aprins în inimi

luminile promise.

Cu lumânări aprinse

în sufletele vii

pornesc dintre cetăți

mulțimile-nghețate

îngenunchează-n rugă,

cu chipuri străvezii

și sparg cu rugul crucii

potecile uitate.

ȘOAPTE DE IUBIRE

În drumul meu spre fericire,

de mine

s-a împiedicat o șoaptă ,

m-a-mpins spre cupa

cu iubire

și-am mai urcat în vis

încă o treaptă.

Orbită de-ntuneric

și minciună,

desculță–am alergat prin noapte,

dar am căzut

lovindu-mă de lună

și-au început să curgă peste mine ,

mii de șoapte.

Am luat apoi o șoaptă

dintre șoapte

și am urcat strigând la fericire

că nu mai vreau minciună și nici noapte…

iar soarele și-a luat o rază

și m-a–mbrăcat

în șoapte de iubire.

ÿ

COPACUL VIEȚII MELE

Mi-e casă

arborele vieții-n infinit,

cununi de frunze

prin suflet rătăcesc,

cu flori de liliac

mă lacrimă un răsărit

în anii mei

cu mine

să întineresc.

Din crengi uscate-mi cresc

lăstari de viață,

din frunze veștede,

renasc viori,

îmi cântă iar apusu-n dimineață

să mă-nsoțesc

cu sufletul în zori.

Copacul vieții mele mi-este poartă,

cu teamă  ruginiul

tainic i-l pășesc,

din cerul meu

mă-ndeamn-o șoaptă,

să calc prin flăcările

care mă înzăpezesc.

fragment din cartea „Și icoanele plâng” Silvia Urlih