Prin iubire și iertare sunt ceea ce sunt - Silvia Urlih

Se spune că timpul vindecă toate rănile. Unii ar spune că este doar un alt clișeu cu valoare de consolare. Din punctul meu de vedere, timpul are valoare terapeutică, este balsamul rănilor, cu condiția să nu mai ai nici o legătură cu cel ce ți-a provocat durerea. Altfel, este ca o infecție ascunsă care supurează,  se întinde și ajunge până la măduva ființei, paralizând-o.

Ani de zile am trăit cu sentimentul că în univers, eu sunt simbolul tristeţii. Am avut sentimentul că Cineva a strâns de pe pământ tot ceea ce era trist și m-a  construit pe mine.

Am avut impresia că  fiinţa mea era magnetul tristeţii și a suferinței și tot ce era durere în lumea aceasta și-a găsit un loc călduț  în inima și sufletul meu, chiar dacă eu nu mi-o doream.
                Din pricina tristeţii și însingurării nici nu mai știam să râd. În anii copilăriei râdeam, cântam, dar pe parcurs am uitat cât de frumos se aude și se transmite râsul.

Mă gândeam : ” cum aş putea râde, când voi, cei de lângă mine , sunteţi atât de grosolani şi de cruzi, voi, cei care zâmbiţi , sunteți așa de falși, când sunteţi atât de răi şi de urâţi! Şi sunteţi urâţi din pricina răutăţii , invidiei și a urii voastre. Căci doar răutatea urâţeşte sufletul și nu-l lasă să se oglindească pe trupurile pământenilor ” .  Acum am reînvățat să râd. Râd pentru că m-am vindecat de frica de a mă lăsa la vederea tuturor. Râd pentru că m-am vindecat de tot ceea ce-mi întuneca fericirea interioară. Râd din tot sufletul, când simt că vreau să mă bucur, sau când gust o glumă nesărată. Râd, pentru că râsul este terapie și alungă tristețea . Râd , pentru că râsul întinerește trupul.

                Gândul meu aleargă înapoi în timp și-mi aduce aminte că am fost cândva, cu mii de ani în urmă în iad… dar am fost și în rai… Am cunoscut raiul și iadul în egală măsură. Acest pământ a fost cândva rai, iar eu , eu am fost cocon, apoi m-am născut fluture. O amintire din care mă înalţ cu încântare din bucurie în bucurie, din nemurire în nemurire, din veşnicie în veşnicie!...

Am fost fluture, apoi pasăre. Am învățat zborul printre ani, am cunoscut universul.. am învățat să zbor cu mine.
             Pe lângă tristeţe, cineva a sădit în mine şi a făcut nemuritor şi veşnic ceva ce este mai mare decât simţurile şi mai puternic decât gândurile, ceva ce este trainic precum nemurirea şi uriaş precum veşnicia. Aceasta este iubirea. În ea este ceva atotputernic şi de nebiruit. Ea cuprinde toate simţirile mele, toate gândurile mele, şi-mi stăpâneşte întreaga  fiinţă. Precum o mică, foarte mică insuliţă, aşa este fiinţa mea, iar în jurul ei se întinde, potopeşte şi inundă ea, taina sufletului meu: iubirea.          

Oriunde m-aş duce în fiinţa mea, peste tot mă întâlnesc cu ea. Este ceva atotprezent în mine. În mine: eu sunt , este acelaşi lucru cu eu iubesc. Prin iubire și iertare sunt ceea ce sunt. A fi, a fiinţa este pentru mine acelaşi lucru cu a iubi.

Dar oare poate fi vreo fiinţă fără să poată, fără să știe să iubească ? Despre o astfel de făptură eu nu am știință. Fiecare la naștere suntem botezați cu iubire, întru iubire și iertare. Pe parcurs, unii își reprimă acest sentiment de teama de a nu fi striviți, uitând, sau neștiind (ca și mine de altfel până la un moment dat) că dacă dărui iubire primești iubire, dacă dărui ură , primești ură, dacă dărui indiferență, primești indiferență… și toate acestea se întorc înzecit .

                Mai mult decât tot ceea ce se iubeşte , iubesc libertatea de a fi eu însămi, de a nu mă simți încorsetată în rigorile legilor scrise sau nescrise ale omenirii.. Ea constă în bunătate, în gingăşie, în dragoste. Iar răul, grosolănia, ura – acestea sunt  înrobiri de cea mai joasă speţă. Cel ce se robeşte acestora se înrobeşte morţii, întunericului . Şi oare este vreo înrobire mai groaznică decât cea a morţii în timpul vieții ? Mă refer la moartea sufletului, nu a trupului, care la un moment dat se desparte de spirit. Într-o asemenea robie te duc oamenii, aceşti născocitori şi creatori ai răului, ai grosolăniei şi ai urii.

Pe mine , Cineva m-a trimis în lume, mi-a spus şi mi-a prezis, m-a îndrumat şi mi-a hărăzit: Vei fi tristeţe , iubire, iertare . Iar eu , cu întreaga mea fiinţă  îmi împlinesc menirea, îmi îmbălsămezi rănile şi continui să învăț cum să iubesc, cum să împart apoi lumina vie a iubirii.

Cum aș putea oare trăi  în lume, în lumea asta locuită de oameni? Viaţa mea este acum în acest cadru, în acest univers. Mă străduiesc să fiu toată inimă, să pot simți, să-mi pot alinia sufletul la bătăile inimii universale. Mă străduiesc să fiu toată văz și auz , să pot vedea și auzi tristeţea lumii, să fiu  toată lumină din lumină, iubire din iubire.

Știu că nu voi ceda întunericului, știu că voi iubi cu aceeași intensitate lumina pe care de curând am primit-o în ”casa sufletului ” meu , știu că  nu voi renunţa. Poate că  îmi voi pune sentimentele în chingi și nu le voi da drumul să zburde liber, așa cum am făcut până acum... Le voi lăsa doar atât cât să nu se rătăcească în amăgiri şi timp pierdut... Voi dărui lumina iubirii , lumina divină , doar celor ce vor prețui acest dar pe care îl voi oferi.

Dumnezeu m-a dăruit cu Lumină. Eu am văzut-o, am simțit-o, am primit-o și am învățat să o dăruiesc la rându-mi.

CANDELA IERTĂRII

Sunt candelă

de lampa lunii aninată,

din vise am ales uleiul sfânt,

cu flori de salvie

am uns

poarta visată,

să se deschidă ,

să pot la Domnul să pătrund.

Am pus în candelă:

iertare, vise

și dorințe,

un amalgam de gânduri,

doruri

și trăiri…

icoanei sfinte mă rog

să ies din neputințe

să pot ierta,

să pot urca

spre cele zări.

Sunt candele ce ard

cu flacăra iertării…

le caut,

uleiuri sfinte să culeg

din smirnă,

să las în urmă

cenușa tristă

a–ntristării,

în suflet ,

pace

și iubire

să se-aștearnă.

Privesc în suflet,

cristale curg șiroaie,

mă bucur,

mă înfioară ce disting…

văd  suflet mândru

ce nu se încovoaie

sub greutatea crucii

ce-i astăzi

ca un fulg.

Sufletul mi-a ars

în sute de luceferi,

unul a rămas

să-mi fie scut …

mi-a dăruit

din candela iertării îngeri,

să mă asculte,

să mă înalțe,

să-nvăț cum să m-ascult.

Aprind cu inima

scânteia de iubire,

trimit spre ceruri

lumini de mulțumire…

fost-am un suflet trist,

dezamăgire…

sunt astăzi fericire ,

liniște

și împlinire.

ÎȚI MULȚUMESC !

Hei, focule !

focule ce-ai pârjolit

un suflet !

unde-ai plecat

cu aripile desfrunzite?

ai stat,

ai ars

și ai lăsat în urmă-ți

plânset

jaruri nespuse

au rămas

și răni neoblojite.

Focule

ce-n foc cu focul

ai aprins dureri,

îți mulțumesc !

ai luat cu tine tot !…

ai luat și plâns

și răni

și lumânări

și ai lăsat în urmă

altar

cu flori de soc.

În templul pregătit pentru iubire

ai presărat luceferi

peste chin,

ai tămâiat pământul

cu zbor

și împlinire,

ai descuiat prezentul

la ani

să mă închin.

 Fragment din cartea NU MAI AM TIMP - Silvia Urlih