Ca două râuri fără albii
ne căutăm
în asfințit,
ca doi copaci fără de crengi
ne-mpreunăm
în rădăcini,
ca doi magnolii fără floare
ne căutăm …
dar ne-am oprit,
am poposit pe câmpul veșted,
câmp înflorit
dar câmp cu spini.
Ca doi coloși de piatră plânsă
întindem mâinile spre ape,
mă strigi,
mă cauți,
ai nevoie de trupul meu despădurit,
știi…
m-ai găsit,
nu sunt departe…
sunt lângă tine, sunt aproape,
îți sunt sortită de milenii să-ți fiu iubită,
tu…
iubit.
Azi
suntem munți de piatră seacă,
n-avem curaj să ne trezim,
azi
suntem două sfere sparte,
suntem de soartă-ndepărtați,
ne este frică de iubire,
ne este frică să-nflorim,
ne speriem de ce simțim,
suntem de viață
condamnați.
Mă chemi,
mă strigi,
îți simt pornirea,
te-aud și vreau să înverzim,
aștept să tai cărare-n munte,
spre mine drumul să-ți abați,
n-avem curajul
să iubim,
n-avem curaj
nici să trăim,
suntem sortiți să fim iubire;
de ce tu lume ne desparți ?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu