Gustul lacrimilor - Silvia Urlih

Uneori, dar doar uneori, am impresia că viața noastră este clădită pe lacrimi. Plângi când te naști, plângi când ți-e dor de sânul mamei , plângi când îți cresc dinții, plângi când te lovești, plângi când te căsătorești, plângi când aduci pe lume un copil, plângi când îți petreci, pentru ultima oară pe cineva drag… De ce atâtea lacrimi ?

Gustul lacrimilor însă diferă de la o stare la alta. Cât de dulce e lacrima de fericire… cât de amară este însă lacrima durerii. Cât de plăcut este să simți gustul dulce acrișor al lacrimilor de fericire. Cât de dureros este însă să simți lacrimile amare, care-ți ard obrazul și sufletul cu amăreala lor.

Ani de zile, poate chiar prea mulți, nu am avut curaj să las lacrima să curgă… De ce am făcut asta ? De frică, de rușine, de teama de a nu arăta și altora slăbiciunile și sensibilitățile mele celorlalți!? Îmi înghițeam lacrima încă înainte de a se naște. Am înghițit, lacrimă după lacrimă, până când s-au adunat în miezul sufletului și s-au transformat în ghețar. Mi-a înghețat sufletul, inima trupul. Nu am devenit insensibilă, dar învățasem să plâng în mine, singură, ferită de privirile celor din jur. Am învățat să las ghețarul să se topească în mine. Am învățat să-mi plâng durerile și fericirile în gând.Nici în singurătate nu aveam curaj să fiu eu însămi, să-mi dau voie să simt  durere, să-mi dau voie să plâng. Mi-era frică și rușine de mine. Credeam că e un semn de slăbiciune. Îmi venea să urlu, dar îmi înghițeam urletul. Îmi venea să strig, dar strigam în gând.

Mi-am condus pe ultimul drum pe cei dragi… prima a fost bunica, apoi fratele, apoi mama, apoi tatăl… Lacrimi ?! Fără lacrimi. Am fost sfătuită cândva că „lacrimile se transformă în lac și nu dau voie sufletului celui plecat, să urce la cer”… ce neadevărat… cât neadevăr în această propoziție… Poate că eram mult prea fragedă când am fost sfătuită să nu plâng, dar, mi-am influențat inconștientul și am tot tăcut. Eu am fost cea care trebuia să organizez înmormântarea… Cum să plâng ?! Când să plâng ?! Am plâns în gând. Cei de lângă mine aveau nevoie de tăria și puterea mea. Aveau nevoie de echilibrul meu pentru putea coordona cu simț de răspundere și cu cap limpede ceremoniile de înmormântare.

Și, uite așa, lacrimă peste lacrimă mi-au otrăvit sufletul… Când otrava a fost pe punctul de a-mi ucide trupul, am deschis robinetul și am început golirea. Doamne… ce liniște, ce pace interioară am simțit… ! dar, câte întrebări fără răspuns mi-au invadat gândul…

Astăzi, de Sfânta sărbătoare a Arhanghelilor Mihail și Gavriil, plâng… iar plâng. Nu mai vreau să-mi strâng plânsul în gând. Acum ceva timp, aproape de miezul nopții, cineva a deschis ușa universului și i-a arătat drumul mamei mele. Dincolo de prag o așteptau Arhanghelii . Au luat-o pe mama mea și a dus-o... departe.... acolo unde nu este durere nici întristare, nici suspin.... Nu am plâns atunci, dar acum…  acum mă plâng foii albe de hârtie. Mă descarc  de lacrimi, ei. Am aprins o lumânare… roșie. Ea mă lumină… flacăra ei sper să-mi arate drumul spre sufletul mamei mele. Sper ca flacăra să topească și ceara de pe sufletul meu.

Prieten drag…  să nu faci ca mine. Să nu încui focul lacrimilor în suflet.  Lasă lacrima să țâșnească cu putere în afara ochilor. Nu o ține în spatele pleoapelor. Există riscul de a-ți otrăvi și ție sufletul, de a-ți arde cu amarul ei pleoapele. Plângi după mama, după tata, după fiu sau fiică , după prieteni, după cei dragi care au ales să plece înapoi „acasă”.

 MĂICUȚEI MELE

Ce simți când se deschide cerul din pământ ?

Ce simți când între ceruri, o conduci pe mama ?

Rămân atâtea cuvinte nerostite de descânt

Când îi acoperi ochii cu năframa.

O cauți, o tot cauți printre grădini pustii,

Te rogi la nori să se deschidă , să o găsești acasă,

Nici lacrimă nu ai, s-o chemi printre cei vii

Căci știi că este ,o cruce adormită de mătasă.

O flacără a fost, o lumânare vie peste timp,

A ars pe rugul izvorului din ceruri răsărit,

Clipă cu viață a strâns  în ultim anotimp

Și s-a întors tăcută peste câmpiile de unde a venit.

Cântați chitări, cântați și voi viori,

Plânsul să mi-l acoperiți cu plânsul vostru

Azi, mama a plecat pe drumul dintre nori

să fie lângă cel ce este…. TATĂL NOSTRU….

Nu plângeți, nu vă tânguiți , chitări măiastre

al mamei mele cânt doinit astăzi s-a stins

Ea lângă îngeri e chemată, în casele albastre

Să locuiască la sânul cuprinsului de necuprins.

MI-A SCRIS MAMA

Mi-a scris mama

dintre ceruri,

că i-e dor de pomul vieții,

că i-e dor de munți, de râuri

și de zborul

dimineții.

Mi-a scris mama

dintre nouri,

că acolo-i soare veșnic

și că zilele-s ecouri,

care cern

cenușă-n sfeșnic.

Mi-a scris mama ,

buna mea,

în curând că-mi va trimite

inima-i

să-mi fie stea,

printre nopțile-adormite.

Mi-a scris mama

din pământuri,

că i-e dor de primăvară

și-mi trimite

printre gânduri,

luna mea

în prag de seară.

IERTARE MAMĂ !

Cu lacrimi desfrunzite

îți spun azi mamă,

că te-am iertat

și toate am uitat,

că te-am iubit

deși nu m-ai băgat în seamă,

cât ai trăit,

de când viață mi-ai dat.

Azi,

îți mai aprind o lumânare,

sufletul să îți fie ușor

în drumul lui,

iartă-mă mamă,

c-am judecat a ta purtare,

până-ai ajuns

în palma Domnului.

Cu lacrimi de iertare ,

azi , de pomenire,

îți spun că te-am iubit

și te iubesc,

că dor îmi e de tine,

mă rog la lumânare,

să urci cât ți-e permis

în cerul tău

nepământesc.

DE VORBĂ CU MAMA

Știi mamă

că te-am judecat

că nu m-ai vrut și m-a durut,

știi că atunci

minte n-aveam

și-am ocărât

și am tot plâns,

știi…

azi ți-am înțeles necazul,

însă atunci

nu am putut…

nu am putut să văd Lumina

și

multă suferinț-am strâns.

Îți scriu scrisoare să mă ierți…

am învățat

să pot ierta,

am învățat ca să mă iert,

să mă iubesc

și să iubesc,

poate că viața

m-a lovit,

poate că eu am vrut așa,

am vrut

cu lumea să mă lupt,

am vrut să știu…

cum să trăiesc.

Din vârf de stea

tu

mă privești,

știu că mă ierți c-am judecat,

acum

în brațe mă cuprinzi,

de lacrimi chipul tu mi-l ștergi,

pe jilțul din pământ ai stat,

în busuioc te-am îmbrăcat…

azi,

știu că am greșit c-am plâns,

azi,

știu că tu mă înțelegi.

Te văd

scrisoarea cum citești,

te simt

cum mă îmbrățișezi,

te văd în fața casei noastre unde aștepți

să ne-ntâlnim,

văd

lacrima iertărilor,

văd

masa cum tu mi-o așezi,

simt gustul de gutuie vie

ce mi-o vei da,

când iar prânzim.

Mi-ai scris scrisoare

dintre ceruri,

că-ți este bine

și m-aștepți,

îmi număr nopțile-nsorite,

dar

știu că vreme e destulă,

mi-ai pregătit un loc aproape…

să fiu în lumea

celor drepți,

dar…

foame mi-e încă de trai,

de viață

încă nu-s sătulă.

Fragment din cartea „NU MAI AM TIMP! Silvia Urlih