Și icoanele plâng ! - Silvia Urlih

S-ar putea spune că sunt naționalistă. Da, poate că sunt ! Sunt pentru că-mi iubesc țara în care Dumnezeu mi-a propus să mă nasc. Da, îmi iubesc România, pentru că este a mea…. încă mai este a mea. Este a mea și va fi atâtea zile câte voi mai avea de respirat aerul pe care acest pământ mi–l va oferi. Da, îmi iubesc țara cu bunii și străbunii ei, cu bunele și mai puțin bunele ei realizări. Îmi iubesc țara… sunt român !

Iubesc oamenii care animă obosita noastră planetă. Îi iubesc, așa cum sunt ei ; buni, răi, triști, veseli, cu împliniri sau fără. Oameni care au înțeles care le este menirea, sau oameni care încă își caută rostul. Îi iubesc, pentru strădaniile lor de a trăi cum se cuvine, de a se schimba, de a deveni mai buni.  Îi iubesc, pentru că am înțeles sensul acestei iubiri. Îi iubesc și mi-aș dori să fie o planetă imensă a iubirii. Îi iubesc, pentru că văd cum unii vor să devină Lumină . O lumină în care să ne pierdem… să mă pierd. Să mă spulber în adânc de Lumină 

În fața Luminii, timpul , bătrânul timp, pare o fărâmă de praf. Nu mi-e teamă de timp, pentru că și el se teme. Cum să-mi fie frică de cineva care se teme ? Bietul timp a realizat că i-e teamă de clipe, de secunde, că poate fi abis. Până și el se rușinează de puținătatea  propriilor clipe.

Mă opresc în fața Luminii să mă joc o secundă cu umbra mea la umbra ei, așa cum se joacă un prunc cu taina surâsului său. Mi-e teamă să nu-i strivesc zâmbetul inocent cu mângâierea privirii mele încrețite de gânduri obosite. În faţa mea stă liniştit neantul clipelor fără de odihnă. Se aude o liniște deplină. Până și abisul fără mărginire în propria-i prăbușire, îşi găseşte pacea .

În fața mea un roi de îngeri își încep jocul. Mă uit la ei și mă cutremur de emoții, căci în zâmbetul lor văd, simt izvorul, odihna, vederea , auzul, iubirea și muzica dumnezeirii.

Privindu-i și ascultâldu-le cântul, simt în interiorul meu cum coboară un ocean de iubire. Iubirea în revărsarea şi-n adâncirea ei desenează în mine ceruri, clipe, lumină, îngeri, oameni, fluturi. Simt că pașii gândului mă duc spre centrul lumii, acolo unde cândva mi-am răsădit rădăcini adânci. Le-am răsădit și aștept în umbra liniștii să-mi dea lăstari de viață nouă.

Picioarele mi se înmoaie brusc când, din înaltul cerului, un înger, străjer la tronul Infinitului își întoarce o secundă faţa spre mine și-mi zâmbește. Din zâmbetul lui îmi aud șoapta sinelui. Îmi spune că a venit vremea să cern cu sita voinței, pustiul neputinței şi al distrugerii, de putința de a fi eu însămi.

Îmi spune că POT, că lupta mea nu trebuie să fie cu răul din jur, ci cu răul din mine. Mi-a mai spus că pedepsele nu mi-au venit de la Dumnezeu, ci de la mine, prin alegerile greșite pe care le-am făcut. Eu m-am pedepsit prin durerile și bolile pe care le-am chemat, provocându-mi suferințe .Îmi doream să evadez. Speram că prin boli, una mai cumplită decât cealaltă, voi atrage privirile celor dragi mie, spre neiubirile, nerăspunsurile și neînțelegerile mele. Îmi doream să fiu văzută. Îmi doream să fiu iubită.

Ce mult am greșit… ce mult am greșit.

Am ales evadarea din fața propriul meu Dumnezeu, un Dumnezeu care  mi-a dat binele, dar eu am ales suferința. Dumnezeu mi-a spus… eu am dispus.

Mă uit uimită la îngeri. Obosiți de joacă, îmi dau un înscris. S-au oprit și mi-au citit acum , abia acum, din zapisul trimis de Dumnezeu, cu douăzeci de ani în urmă… mie. Atunci nu i-aș fi înțeles mesajul. Eram mult prea tânără. Cum să fi înțeles eu la 34 de ani că sunt copilul nevinovat al Lui, al Luminii ?  Atunci l-am judecat pentru toate suferințele și neîmplinirile mele. Acum sunt pregătită.

-”Fiica mea, nu ridica privirea asta ucigătoare împotriva mea, nu-mi spune cuvinte pe care le vei regreta,  căci nu eu sunt vinovat pentru ce ți se întâmplă ! Nu te revolta împotriva Mea ! Eu, fiica mea,  te iubesc ! Te-am iubit încă de când ți-ai ales soarta. Privirea și răsuflarea Mea sunt mângâieri. Te mângâi , iar mângâierea Mea o simți ca pe o flacără care te arde acolo unde tu așezi ura și răutatea. Te iubesc și te îmbrățișez . Te strâng la piept, iar îmbrățișarea mea te doare acolo unde tu te lași lovită de întunericul necunoașterii și neînțelegerii. Eu nu-ți vreau răul, fiica mea ! Atunci când ți-l chemi, încerc să te determin să-l transformi  în bine. Ți-ai spus mereu că viața ta este o luptă. Nu fiica mea…viaţa e un dar pe care Eu ți l-am făcut. Tu eşti lumină din Lumina Mea.  Tu ți-ai transformat viața în lupta dintre tine cu tine. Ți-ai spus că eşti neputincioasă și că nu poți ? De ce ţi-ai spus asta ? În tine se află puterea Mea. Trebuie doar să o simți și să-ți spui : POT! 

Fiica mea, tu nu eşti un pumn de cenuşă rămasă în urma arderii tale în vatra vieții! Eşti însăși  vatra aleasă să ardă precum lumânarea în altar. Tu ești fiica mea, ești creața mea, ești asemenea mie! Tu ești iubire !

                Vezi tu! Eu sunt spirit liber de prejudecăți. Am sădit și în tine din libertatea mea. Tu trebuie doar să o uzi cu credință . Vei vedea cât de multe roade va da și câte fructe vei avea apoi de dăruit. Nu vei fi liberă nicicând, dacă lași mantia gândurile întunecate să-ți acopere  mintea . Eliberează-te! Lasă-te în voia Mea și vei ajunge la Mine pură și fără de păcate !”

Cât de mulți ani am așteptat clipa asta ! De când mă rog să pot afla ce mi-a trimis într-o noapte Dumnezeu cu unicornul meu!

Curiozitate… Douăzeci de ani m-am străduit să-mi aduc aminte ce mi-a scris Dumnezeu. Două decenii în care nu am făcut nimic să merit să aflu . Doar că… a venit în sfârșit timpul . Abia acum sunt pregătită să fac ceea ce nu am putut face atunci. Să-i ajut pe oameni să-și recapete sănătatea. Sănătatea, încrederea în mine, pe care El mi-a redat-o atunci, în 1993.

Așa suntem noi, oamenii. Vedem cenușa din vatră, în loc să vedem mănunchiul de lumină. Ne speriem când ne gândim că vom fi trup îngropat , în loc să ne bucurăm de auzul cântecului  îngerilor zis din aripile lor. Ne cutremurăm la glasul pământului ce-şi cere parte din trup şi nu auzim cuvântul divinității. Nu-l auzim pentru că suntem surzi, sau nu vrem să-l auzim !? Poate că ne este mintea întunecată ? sau poate sufletul prea îngreunat ? Poate că rătăcim prin vremuri fără să înțelegem că trebuie doar să FIM !? Ne este frică de moarte ?

Trăim o viață cu impresia că atunci când facem o greșeală, cu sau fără voia noastră, nu ne vede nimeni. Da… poate că nici măcar Dumnezeu nu vrea să ne vadă. Își întoarce spatele să nu vadă groapa pe care ne-o săpăm, în care alunecăm. Nu vrea să știe. El are răbdare să ieșim singuri din ea. Ne întinde însă mâna când suntem  aproape de fundul prăpastiei. Ne așează sub suflet scara-i sfântă . Când începem să pășim pe trepte, ne zâmbește și ne ajută să revenim pe drumul drept .

  Dar… atunci când greșim, când ne răzbunăm pe cel ce ne-a greșit, când jinduim la avutul altora, când ne rugăm în Casa Domnului doar cu mintea, nu este suficient că ne vedem noi ? Nu este suficient că știm că facem un lucru sau o faptă neconformă cu legile nescrise ale divinității ? Noi ne vedem, ne aprobăm și mergem mai departe cu gândul că nimeni nu știe. Avem impresia că deținem adevărul absolut, că suntem creatori ai universului, că putem opri un vulcan din a erupe, dar nu putem opri  un om să meargă spre întuneric. Nu-l putem ajuta să vadă Lumina. Nu putem , pentru că și noi orbecăim în întunericul minții noastre. Uităm de Dumnezeu, uităm că pe măsură ce ne apropiem mai mult de El, vom deveni iubire. El se va cuibări mai adânc în sufletul nostru , iar iubirea reciprocă va face din noi oamenii, OAMENI.

Ne închinăm la icoane care plâng, la sfinți care apar din scoarțe de copac, plătim cu bani grei necredința, plătim pe alții să se roage în locul nostru… Nu ne găsim timp de rugăciune sinceră. Abia la un necaz ne aducem aminte că El, Dumnezeu, Dumnezeu meu și al tău, există.

Auzi plâns ? Auzi plânsul Lui ? Nu vezi omule, că natura plânge , că și icoanele plâng de mila noastră ? Nu vezi că natura s-a răzvrătit împotriva noastră ? Când ai să le vezi ? Când vei ajunge în fața Judecății ? Când ai să cazi iar în genunchi ? Nu crezi că va fi prea târziu ? Vei ajunge să-ți plângi și tu de milă !

Trezește-te omule !!! Nu vezi cum plâng lumânările cu lacrimile Lui ? Auzi plânsul stins al icoanelor ??

ÿ

ȘI ICOANELE PLÂNG

Ieri,

am mângâiat cu gândul

o icoană…

mi-a lăcrimat în palme ,

obosită,

mi-a luat sufletu-n brațe,

mi la făcut

coroană,

să-mi țină cald

să-mi oblojească haina

peticită.

Icoana

mi-a zâmbit sfios

printre suspine

și mi-a șoptit

să nu-mi mai fie frică,

mi-a spus

că-n lume poate va fi

bine

și mi-a mai spus

că Domnul

din nouri se ridică.

Ieri,

icoana m-a udat cu smirnă

și cu mir,

mi-a aninat de suflet

un colind,

mi-a dat lacrima-i sfântă

să-mi fie

elixir,

mi-a pus în pumni

lumina

cu gându-mi

s-o aprind.

Ieri,

am mângâiat cu gândul

o icoană,

am mângâiat-o

și-am jurat

în ea să m-adâncesc,

i-am acceptat privirea

și a ei coroană,

și mi-am promis

că voi fi Om

și omul

să-l iubesc.

ÿ

PLÂNG LUMÂNĂRILE

Plâng lumânările o dată cu tine ,

se-nmoaie

sub greutatea păcatelor tale,

lacrimi de foc

se scurg 

din suspine,

izvorul sfânt rupe înlănțuirea din zale.

Plâng lumânările,

se topesc sub păcate,

curg râuri de lacrimi

 izvorând

din izvor

cu inima grea îți iei crucea în spate

lași locului sfânt

plânsul

 pictat în pridvor.

Plâng lumânările

 se-nmoaie,

se scurg,

cu  focul îți spală izvorul

din suflet,

vii din neant și pornești

spre amurg

fără dureri, suferință, lacrimi,

sau plânset.

Plâng lumânările

cu lacrima ta,

te primenesc prin rugăciuni

adânci,

simți lațul durerilor cum spre cer

vor pleca

căci focul din lacrimi

vor rămâne-ntre stânci.

Plâng lumânările

pe inima-ți frântă,

tu pelerinule, vii , pleci…

și plângi….

simte-ți iubirea

cum inima-ți

împlântă

aleargă cu viața !

nu te opri !

Ai să învingi !

(scrisă la izvorul tămăduirii-Arsenie Boca)

ÿ

ERAM…

La început,

am fost cuvântul vremilor aride,

la început

cu vorbe grele m-am jucat,

eram

în zorii dimineților timide,

un prunc

un omuleț plăpând, neașteptat.

Pe vremea când

doar scrijeleam cuvinte,

eram un fulg,

ușoară ca un vis nescris,

scoteam din frunze veștede

dorințe

ascunse –adânc

de gând în norul meu din vis.

Eram în vis

o mică floare părăsită,

eram în fața casei mele

stâncă mută,

vorbeam cu gândul

din ceața neumbrită,

vorbeam de vremea mea

din ziua nenăscută.

La începutul vremilor

din timp venite,

eram un gând…

doar un surâs nescris,

cu zâmbete și dans am limpezit

în cărți cernite

cuvinte dornice…

și am ieșit

și m-am născut

din vechi abis.

(scrisă la mormântul lui Arsenie Boca)

ÿ

SPERANȚE SĂ BRODEZ

Sunt umbră

 sau poate sunt un trup ?

mă legăn,

mă pierd în desfătări divine

m-anin de frunzele ce cad ,

încerc să nu mă rup

sub greutatea gândurilor care se zbat în mine.

Sunt oare vis ?

mă scol plângând în noapte,

mă pregătesc la sfinți să dau socoată,

ei mă așteaptă,

îmi cântă ,

 mă-nvelesc în șoapte,

îmi spun să mă trezesc,

căci nu mai sunt abandonată.

Un înger m-a trezit,

m-a luat de mână

spre zări albastre am pornit în promoroacă

m-a sfătuit

să fiu un om care trăiește în lumină

să fiu un om,

ce nu mai trebuie să tacă.

Cu lacrimi reci mă scol spălând pământul,

cu fericirea-n suflet plâng ,

mă urc spre cer,

cu umbrele mă-ndemn să duc cuvântul

spre lume,

 în viitor,

speranțe să brodez ,

să sper.

Silvia Urlih - Fragment din cartea „Și icoanele plâng”