De vorbă cu mine- Silvia Urlih

Am purtat și continui să port conversaţii  cu mine. Suntem călători prin viață. Ajungem într-un punct în care ne întrebăm : Am fost un instrument al sorţii? Doar atât am fost? Am fost învinsă de soartă, sau am fost învingător ? De câte ori am bătut la uși închise ? La câte uși în care am bătut și  nu ni s-a deschis,  trebuia să mai insist ? Câte ?

Realizez c-am dormit cam mult şi nu te-am lăsat , dragă Silvia, nici pe tine să trăieşti. Poate chiar te-am împiedicat să te odihneşti, vorbindu-ţi despre neajunsurile , nemulțumirile mele. Ce-a fost în mine, în mintea mea? Să ştii draga mea,că-mi pare rău şi te rog să mă ierţi c-am sădit în mintea ta, în anii tinereții noastre, necredinţă şi prin asta ți-am adus suferinţă.

Timpul trece. Coboară în adâncimile fiinţei şi întreabă-te dacă eşti la cârma vieţii tale. Eşti unde trebuie ? Ești  unde vrei? Dacă nu eşti unde vrei, te sfătuiesc  să te ridici, să îţi iei visurile sub braț și să mai mergi puțin, până la următoarea staţie. Staţia terminus se apropie..

Știi ce frumoasă este viaţa ? dar viața unei femei ? Cum de am uitat să-ți spun asta până acum? Cum de nu m-am uitat mai demult la tine? De ce te-am torturat cu neliniștile şi tristeţile mele interioare? Cred că ştii prea bine, draga mea că nu am vrut să să te fac să suferi. Dar acum , gata, s-a terminat. Ne urcăm în vagon și vom lăsa pe peron toate temerile şi neajunsurile noastre. Le vom lăsa în urmă pentru totdeauna. În stație ne așteaptă ultimul tren. Coborâm peste câteva clipe, iar când vom pune piciorul pe pământ, vom începe o nouă viață. Nu-i așa că este o provocare la care vom răspunde din nou ?

Ți-aduci aminte ? A fost o vreme când ne temeam până și de somn. De câte ori mi-am zis că o să mă mişc în fiecare zi altfel? De câte ori am amânat schimbarea? De cine m-am lăsat influenţată? De ce am uitat de mine, de tine, de noi ? Când ne-am născut eram o singură ființă : eu și tu. Pe drum, ne-am pierdut una de cealaltă. Ne-am rătăcit tot încercând să schimbăm trenurile vieții. Acum ne-am regăsit și nu ne vom mai despărți niciodată. Mi-a fost dor de tine, suflete al meu ! Știu că și tu ai suferit că nu mă găseai.

Dar, frământările tale, m-au trezit. Mi-am dat seama de neliniștile pe care ţi le-am adus şi acum mă grăbesc să recuperez timpul irosit. Sper că o să mă însoţeşti în această nouă călătorie. Ce mult m-aş bucura să mai crezi o dată în mine, aşa cum ai făcut-o acum mulţi ani, în anii copilăriei noastre!

Îţi promit că o să recuperăm speranţa, credinţa, încrederea, motivaţia, determinarea, iubirea .

Ți-am spus de zeci de ori că dacă n-ai credinţă, n-ai revelaţie. Nu ai înțeles mult timp ce vroiam să-ți spun. Nu înțelegeai care-i momentul potrivit pentru a o lua de la capăt. Acum știi : e următoarea clipă . Nu contează ce vârstă biologică ai. Contează ce-ți simte sufletul tău tânăr.

Ani de zile te-am forţat să vezi lumea prin ochii mei. Câtă naivitate ! Ți-am pus ochelari de vedere cu dioptrii cât mai mari, iar tu , din solidaritate, sau pentru că nu vroiai să fim în contradicție, ai acceptat cu zâmbetul pe buze. Te-am îmbrăcat în hainele mele cernite, iar tu te-ai forţat să încapi în ele, deși te strângeau și nu-ți plăcea culoarea neagră. Tu-mi cereai ceva , iar eu îți dădeam ce vroiam.

E dureros să constaţi că ai greşit, că ai rămas ataşat de povestea vieții tale atâta amar de vreme. Credeam că ştim de ce are nevoie o femeie ca să reuşească în viaţă, dar ne-am înşelat.

Ştim să vorbim blând cu alții, dar nu ştim să ne vorbim la fel şi nouă. Ştim să-i admirăm şi să-i aplaudăm pe alţii, dar pe noi.. nu. Căutăm mereu în ceilalţi ceea ce vrem să găsim în noi. Chiar îi certăm dacă nu procedează ca noi. Ne iubim și ne prețuim prea mult orgoliul, mândria. Ăsta-i marele nostru păcat. Dar nu-i nimic… nu e timpul pierdut.

Am ajuns astăzi să stau faţă în faţă cu mine şi cu ceea ce am ascuns în adâncul fiinţei mele. Aşa am ajuns să înţeleg ce-am făcut din mine… cât de mult mă îndepărtasem de mine, purtând  masca aia  de fier care îmi tăia respirația. Eu, noi, cu bună știință,  am ascuns sub această mască toate calităţile  femeii. Nu mi-am mai permis de atunci, de când am fost rănită, să fiu eu. Nu am mai vrut să fiu vulnerabilă, slabă, înspăimântată, blândă, caldă, feminină, iubitoare, tolerantă, drăgăstoasă, deschisă. Eu nu mi-am mai manifestat iubirea, de atunci. Dar, am învăţat că știu și vreau să iubesc.

Am căutat și  te-am găsit în mine, în adâncul ființei mele. M-am purificat pe rugul suferinţelor și am ajuns la mine, la tine , cea adevărată.

Cât timp îți trebuie să înveţi să relaţionezi cu tine , cu lumea, să te iubeşti şi să iubeşti oamenii, natura, lumea?  Cât timp îți trebuie să înţelegi că viaţa e mai mult decât suferinţă? Cât timp îți trebuie să înveți să alegi binele?

Îți dau un sfat , omule drag! Îndreaptă-ţi paşii spre tine ! Cu tine începe și se sfârșește propria-ți viaţă. Discută cu tine și află ce-și dorește sufletul tău.

ADUN LUMINA

Mi-e sufletul sculptat

în ciob de gheață,

dar inima îmi spune că trăiesc

gându-mi pictează

flori de cais

pe față,

iar îngerii cu-aripa lor

mă încălzesc.

Mi-s palmele îngreunate

de lumină,

căldura lor topește gheața

din pământ,

pun palmele pe suflet ,

cer soarelui să-mi spună

ce gând să iau cu mine

lângă gând.

Cu palmele ce șterg din suflet

triste cute,

închid

un cerc de foc peste lumină,

adun lumina

și scriu pe șevaletul vieților trecute,

că sunt un suflet ce urmează

pronia divină .

VOI FI DOAR ASFINȚIT

Când soarele

ultima rază o să-și culce

și obosit

își va ascunde lumina în pământ,

eu voi cânta cu îngerii

un cântec sacru,

ce somnu-mi va aduce

și voi rămâne lângă voi doar gând.

Când ploile de stele

se vor opri din dansul lor

și obosite mă vor chema la ele,

eu voi pleca

cu dorurile lângă dor

și îmi voi face pat de doruri

din dorurile mele.

Când luna

își va pune cunună de mireasă

și fericită se va uni

cu–al ei zefir

eu voi pleca

spre viața-mpărătească

ce-mi va atinge trupul cu smirnă,

busuioc și mir.

Când vântul va cânta

cu îngerii la geamul vieții,

și îmi vor spune

că timpul s-a sfârșit,

mă voi întoarce

în viața dimineții

și voi rămâne doar cântec,

vers și asfințit.

DAC-AȘ PUTEA

Dac-aș putea,

m-aș pierde-n timp

m-aș duce pe un val de mare înspumat,

aș scrie pe fiecare anotimp

că sunt un simplu om …

neînsemnat.

Dac-aș putea

m-aș pierde-n clipa sidefată

aș sta la masă cu visul meu predefinit

cu pensula aș desena

o mică fată

ce fost-a fir

din marea de nisip îmbătrânit.

Dac-aș putea ,

într-o clepsidră aș fi fluture,

să curgă vremile ce vin prin mine,

în loc de inimă mi-aș pune-un sâmbur

să cânt din flaut

dragostei ce vine.

Dac-aș putea

mi-aș pune sufletul pe rug

l-aș învăța să nu-i mai fie frică,

ce-i rău aș vrea să-l șterg, să îl distrug

aș vrea să fiu eu,

apa care urcă.

Dac-aș putea…

dac-aș putea să zbor

m-aș duce lângă cer…m-aș întregi c-un înger

mi-aș pune aripi albe de condor

și aș pleca cu vântul…

oricum prin viață-s trecător.

fragment din cartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih