Aleargă, căci te vor ajunge din urmă anotimpurile ! -Silvia Urlih

În jurul meu se învârte tristețea. Mă înconjoară un aer posac. Dincolo de fereastră, totul vrea să fie cenușiu. Albastrul cerului se scorojeşte încet  și-și schimbă culoarea. Rezistă cu stoicism, se zbate, strigă, se străduiește să nu pice de pe bolta cerului. Plouă. Plouă cu lacrimi de cer, cu rămăşiţe nepământeşti de îngeri. Plouă încet, calm, plouă cu stropi calzi. Până azi nu-mi plăcea ploaia. Dar astăzi… astăzi o iubesc. O iubesc pentru că este sinceră. O iubesc pentru că e pură și curată. O iubesc pentru că vrea să reînnoiască TOT. Nu-i place ce întâlnește sub dulcele ei sărut. O iubesc, pentru că mă va spăla iar de gânduri. Mă va primeni. Picătura veștedă a ploii curge pe pământ, mă găsește, îmi mângâie pielea, îmi inundă ochii. Mă ard picăturile ploii… Mă ard, dar le văd cum își iau zborul spre fereastra inimii mele și-mi luminează galeria sufletului. În jurul meu se învârte tristețea, posacul, cenușiul, dar eu le resping. Le resping cu gândul, cu toată ființa mea.

Privesc la frunzele copacilor și le simt, le văd cum încep să ardă, cum se pregătesc să fie sacrificate pe rugul ei, al toamnei. Oftează adânc. Simt alături de mine, cum se apropie ea. Încearcă să se îndepărteze cât pot de mult, de călcâiul ei. Oftează . Încearcă să se agațe de ecoul cerului. Plouă încet, plouă peste lume. Peste lumea asta gri. Dar eu… eu nu-i mai văd cenușiul. Eu îi văd și-i simt culorile. O văd cum vine cu pași eleganți, distinși dar siguri , să guverneze iar câteva luni lumea. Vine cu brațe pline de flori, fructe, lumină. Vine zâmbind să ne umple casele cu bucate și sufletele cu bogăția ei. Vine încet… vine cu ploaia, vine toamna.

Afară plouă cu toamnă. Miroase a toamnă, miroase a vânt, miroase a ploaie. Pădurea, minunata mea pădure freamătă. Vântul îi piaptănă pletele-i verzi. Simte… mă simte. Și eu o simt. Îi simt lacrimile. O să-mi fie dor de ea. O să-i fie dor de mine. Umbra ființei mele se va tîrî și o va atinge. Îi va mângâia frunzele, trunchiul, crengile. O voi îmbrățișa cu gândul. Iar vântul… vântul îi va aduce lacrimile mele de dor, de jale, de dor… de dor.   

Acum, când lumina zilei tremură precum o frunză în vânt mă uit iar la tine… pădurea mea. Te văd cum îți schimbi culoarea, cum paloarea își pune amprenta pe trupu-ți încă viu. Simt vântul spiritului tău cum mai suflă o dată…poate pentru ultima dată peste viața mea și spală efemerul din ea. Te aud spunându-mi :”Ți-am oferit seva rădăcinii mele ! Planteaz-o și fă-ți din ea ”acasă”. Așează-te pe prima frunză și aleargă cu ea spre vara ta din toamnă. Aleargă, căci te vor ajunge din urmă anotimpurile ! ” Mă îmbăt de tine, pădure ! Vreau să te beau precum un vin, să simt cum se învârt anotimpurile în mine ! Vreau să fiu străinul vieții mele ! Vreau să fiu… dar nu știu cum să fac asta, pentru că eu nu știu să fiu decât EU. Ți-aș spune pădurea mea dragă, atât de multe… dar… nu mai știu nici un cuvânt. Am uitat tot, sau mi-am dorit să uit tot ceea ce ți-am povestit peste vară. Ți le-am spus… doar că ea, vara , își ia pălăria de soare și se retrage spre … se retrage spre… casa ei. Pleacă cu toate cuvintele mele. Pleacă încă o dată cu un strop din sufletul meu. Pleacă… cu o fărâmă din anii mei. Pleacă… pleacă împreună cu ploaia toamnei mele. Eu mai rămân câteva secunde , să înot către ceruri, către cerul meu , care și-a deschis poarta, măreața lui poartă.

PLOUĂ CU TOAMNĂ

Și plouă și plouă…

plouă cu toamnă,
plouă scuturând dorul din nori plouă cu flori,
cu ploaia să fim două surori.

norul mă-ndeamnă

Plouă cu lacrimi,

cu suflet de toamnă,

plouă cu zâmbet de sori peste noi,

plouă ,

iar ploaia căzând mă îndeamnă

muzica vieți s-o cânt iar în doi.

Plouă

cu florile vieții prin ceață,

plouă …

iubirile ard pe ruguri în ploi,

soarele picură stropi de verdeață

usucă gândul de noaptea din noi.

Plânsu-mi ascultă

cântul ploii din stele,

sufletu-mi râde de iubire

și ploaie

de pe trup obosit

rog ploaia să-mi spele

ninse-amintiri ,

cu pătimașă văpaie.

ÎNOT CĂTRE CERURI

Mă sprijin de cer,

iar cerul mă ține

pășesc pe trepte,

de lună m-agăț ,

trupul îmi tremură

dar simt

că mi-e bine,

când în brațele lui

mă răsfăț.

Ceru-și deschide ochiul lui blând

mă strânge la piept,

îmi sărută obrazul,

pe vârfuri mă urc

să-i intru

în gând,

și mă opresc în clipă

să-i ascult

zăgazul.

Cu trup de silfidă

înot

către ceruri,

vârtejul

mă poartă spre lumea visată,

pământul e jos,

se zbate-ntre geruri…

eu urc spre lumină,

spre bunul meu

Tată.

fragment din cartea „Nu mai am timp”- Silvia Urlih