Nu
știu de ce, dar de câte ori plânge cerul mă cuprinde nostalgia . Nu vreau să mă întorc în zorii vieții… de
fapt, până mai ieri îmi doream, dar nu
puteam să mă întorc fără să mă ardă amintirile. Dar astăzi, deși afară cerne cu
stropi reci, deși cerul plânge, nu mai simt nevoia să-mi plâng de mila trecutului.
Mă uit spre el cu bucurie, cu nostalgie, cu fericire. Îmi face plăcere să mă
revăd copil, adolescent… Da, asta este… am învățat să mă vindec de trecut. Nu
mă mai bântuie amintirile neplăcute.
De
la fereastra unde locuiesc , văd norii , văd pădurea, văd ceața ce o învăluie ,
ce o îmbracă ca într-o pătură caldă. Pare că ar respira , pare că ar inspira .
Inspiră tot ce este rău în jurul ei.
Privesc pădurea și simt că îmi
inundă privirea , o simt cum îmi coboară în ființă . Mă îmbată verdele
ei viu.
Mă învârt într-o lume a neîncrederii , într-o lume care pare că se îndreaptă spre propria
dezintegrare, în timp ce viaţa ne privește cu ochii
larg deschişi, flămândă de umanitate...
Am
crezut că pământul mă trădează, când de fapt este vorba
de fidelitate faţă de condiţia mea de om. Am fost oarbă să cred că lumea mea ar putea fi privită de orbitele inflamate şi zgâriate de lăcomia lumii.
Ce ciudat ! Oferi lumii tot ce eşti , tot ce simți,
ia ea, caută ce e mai rău în tine până ajunge să găsească, după ce ți-a sfârtecat sufletul, în
străfundul ființei tale , o umbră de răutate, un miez de slăbiciune. Tu i-ai spus că nu va
mai găsi, dar ea, lumea, continuă să își înfigă colţii şi să sfâşie
bucăţi din tine.
Am
ajuns însă la concluzia că fiecare om are destinul său; singura regulă este
să-l accepte şi să-l urmeze oriunde l-ar duce. Am ajuns la concluzia că
indiferent cât și unde ai fugi, destinul te urmărește.
Vii
pe lume fără nimic şi pleci din lumea asta fără absolut nimic. Iei cu
tine doar un pumn de amintiri.
Ne
naștem cu datoria , cu misiunea de a schimba greșelile făcute în viețile trăite
înainte de a ne alege părinții.
Ce este
de fapt viața asta ? Un popas. Un popas între două infinituri.
GLASUL
GÂNDULUI
Când
glasul
gândurilor
mi
l-ai descuiat,
te-am
auzit
șoptind
ca-ntr-o poveste
că
m-ai chemat
din
piatra ce mi-ai dat
să
vin din timp,
de
dincolo de creste.
Tăcuți
la
masă când ne-am așezat,
cu
sufletele
rătăcind
printre livezi,
mi-ai
spus zâmbind
ce
mult m-ai așteptat
din
amintiri să vin
și
să
mă vezi.
Când
glasul
gândurilor mele –au obosit,
de-atâta
fugă
printre
ierni pletoase,
cu
amintiri în mână
am
plecat
spre
infinit,
să
strângem ploi
în
coșul
verilor
geroase.
LUMINĂ
SĂ-MI FIU !
Mă doare
gândul
încuiat în floare,
eternul întuneric
mă zgârie-n genunchi,
strigătul meu mă sfâșie,
tăcerea mea
mă doare…
l-aș pune în magnolii,
l-aș strânge
în mănunchi.
Captiv mi-e strigătul în ora înserării,
captivă sunt
în dimineața
rece,
știu că e vreme tristă,
dar strig azi
acuzării,
să îmi descuie gândul
și să îl las
să plece.
Captiv mi-e trupul,
mi-e sufletul
bătrân,
m-am aliat cu mine,
să nu mai fiu
pustiu,
strig în cuvinte mute că vreau să mai rămân,
să fiu
o lumânare,
lumină vreau
să-mi fiu.
EU AM SĂ CÂNT !
Eu am să cânt,
căci știu
să cânt,
m-a învățat vioara când respira
balada,
eu am să cânt,
căci zilele pe ăst pământ
mi-au fost sortite
să-mi fie el
plămada.
Eu am să cânt cu vorbe din morminte
m-a învățat pădurea
când tremura
de frig,
eu am să cânt,
să spun în
necuvinte
ce m-a-nvățat natura
când mi-a șoptit
să strig.
Eu am să cânt și dincolo de moarte,
am să vă strig
că viața-i trecătoare,
că ne alegem soarta
dintre trecute
soarte…
eu am să cânt
și-acum,
când sufletul
mă doare.
Fragment dincartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu