miercuri, 26 noiembrie 2014

Popas între două infinituri - Silvia Urlih




Nu știu de ce, dar de câte ori plânge cerul mă cuprinde nostalgia .  Nu vreau să mă întorc în zorii vieții… de fapt,  până mai ieri îmi doream, dar nu puteam să mă întorc fără să mă ardă amintirile. Dar astăzi, deși afară cerne cu stropi reci, deși cerul plânge, nu mai simt nevoia să-mi plâng de mila trecutului. Mă uit spre el cu bucurie, cu nostalgie, cu fericire. Îmi face plăcere să mă revăd copil, adolescent… Da, asta este… am învățat să mă vindec de trecut. Nu mă mai bântuie amintirile neplăcute.
De la fereastra unde locuiesc , văd norii , văd pădurea, văd ceața ce o învăluie , ce o îmbracă ca într-o pătură caldă. Pare că ar respira , pare că ar inspira . Inspiră tot ce este rău în jurul ei.  Privesc pădurea și simt că îmi  inundă privirea , o simt cum îmi coboară în ființă . Mă îmbată verdele ei viu.
Mă învârt într-o lume a neîncrederii , într-o lume care pare că se îndreaptă spre propria dezintegrare, în timp ce viaţa ne privește  cu ochii larg deschişi, flămândă de umanitate...
Am crezut că pământul mă trădează, când de fapt este vorba de fidelitate faţă de condiţia mea de om. Am fost oarbă  să cred că lumea mea ar putea fi privită de orbitele inflamate şi zgâriate de lăcomia lumii.
Te zbați ca un nebun , îţi rosteşti fiinţa, te spânzuri într-un zâmbet sincer şi disperat , pentru că vrei să-i arăți lumii  că nu eşti altfel decât spui și arăți, că firea ta , mintea ta, este sinceritate. Ți-ai mărturisit deja existenţa într-un simplu tu... Ți-ai câştigat această transparență  cu greu, dar ai rezistat și continui să reziști.
Ce ciudat ! Oferi lumii tot ce eşti , tot ce simți,  ia ea,  caută ce e mai rău în tine până ajungegăsească, după ce ți-a sfârtecat sufletul, în străfundul ființei tale , o umbră de răutate, un miez de slăbiciune. Ti-ai  spus că nu va mai găsidar ea, lumea, continuă să își înfigă colţii şi să sfâşie bucăţi din tine.
Am ajuns însă la concluzia că fiecare om are destinul său; singura regulă este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde l-ar duce.  Am ajuns la concluzia că indiferent cât și unde ai fugi, destinul te urmărește.
Vii pe lume fără nimic şi pleci din lumea asta fără absolut nimic. Iei cu tine doar un pumn de amintiri.
Ne naștem cu datoria , cu misiunea de a schimba greșelile făcute în viețile trăite înainte de a ne alege părinții.
Ce este de fapt viața asta ? Un popas. Un popas între două infinituri.
GLASUL GÂNDULUI
Când
glasul gândurilor
mi l-ai descuiat,
te-am auzit
șoptind ca-ntr-o poveste
că m-ai chemat
din piatra ce mi-ai dat
să vin din timp,
de dincolo de creste.
Tăcuți
la masă când ne-am așezat,
cu sufletele
rătăcind printre livezi,
mi-ai spus zâmbind
ce mult m-ai așteptat
din amintiri să vin
 și
să mă vezi.
Când
glasul gândurilor mele –au obosit,
de-atâta fugă
printre ierni pletoase,
cu amintiri în mână
am plecat
spre infinit,
să strângem ploi
în coșul
verilor geroase.

LUMINĂ SĂ-MI FIU !
Mă doare
gândul
încuiat în floare,
eternul întuneric
mă zgârie-n genunchi,
strigătul meu mă sfâșie,
tăcerea mea
mă doare…
l-aș pune în magnolii,
l-aș strânge
în mănunchi.
Captiv mi-e strigătul în ora înserării,
captivă sunt
în dimineața
rece,
știu că e vreme tristă,
dar strig azi
acuzării,
să îmi descuie gândul
și să îl las
să plece.
Captiv mi-e trupul,
mi-e sufletul
bătrân,
m-am aliat cu mine,
să nu mai fiu
pustiu,
strig în cuvinte mute că vreau să mai rămân,
să fiu
o lumânare,
lumină vreau
să-mi fiu.

EU AM SĂ CÂNT !
Eu am să cânt,
căci știu
să cânt,
m-a învățat vioara când respira
balada,
eu am să cânt,
căci zilele pe ăst pământ
mi-au fost sortite
să-mi fie el
plămada.
Eu am să cânt cu vorbe din morminte
m-a învățat pădurea
când tremura
de frig,
eu am să cânt,
să spun în  necuvinte
ce m-a-nvățat natura
când mi-a șoptit
să strig.
Eu am să cânt și dincolo de moarte,
am să vă strig
că viața-i trecătoare,
că ne alegem soarta
dintre trecute
soarte…
eu am să cânt
și-acum,
când sufletul
mă doare.
Fragment dincartea „Suflet pribeag” Silvia Urlih

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu