M-am iertat, m-am împăcat cu mine.- Silvia Urlih

Rătăcim , orbecăim, căutăm, ne ascundem , ne scufundăm în oglinda timpului, suntem prizonierii propriilor noastre secunde. Clepsidra s-a spart, iar timpul grăbit , nevăzând cioburile, s-a împiedicat și s-a consumat pe zeci de drumuri. Orbecăim prin lumea umbrelor, căutând drumul spre lumina divină. Ziduri reci și goale ne strâng, ne sufocă.    Întunericul curge prin noi, se prelinge prin artere, prin vene și ne acoperă tot trupul. Nu reacționăm nicicum, pentru că ne simțim bine în întuneric. El ne ascunde defectele, frustrările, fricile. Fugim de lume, dar uităm că nu ne putem ascunde la infinit. Ne ascundem de toți și de toate… dar de noi ?! De noi ne putem ascunde ? Unii oameni, își ascund frustrările în alcool, alții în muțenie, alții în droguri, alții în nebunie. Speră că alcoolul sau orice alt drog îi poate vindeca de realitate, de ei, de nereușitele lor. Nu înțeleg că aceste stări sunt de scurtă durată, că realitatea este cu totul alta, că ea ESTE și că schimbarea se află în ei..

NU suntem fericiți, dar nici nu facem nimic… ba mai mult, mânia, furia, frica pe care o păstrăm ca pe o floare rară în suflet îl alungă pe cel ce ne poate aduce zâmbet în privire. Ridicăm mâinile spre cer și  cerșim iertare. Căutăm o rază din lumina iubirii. Uneori o simțim și ne agățăm de ea cu speranța că ne va conduce spre divin.

                Dar… dar divinul se află în noi… iar sufletul urlă că vrea lumină. Trupul, mintea, se revoltă și pornesc bătălia. O bătălie în care doar unul este învingător. Sufletul vrea lumină, trupul , întuneric.

Sunt încă multe răni care trebuie vindecate în suflete. Simți mânie... poate că ai ajuns la capitolul ”mânie”?! Cum ai ajuns la acest capitol ? Lipsa identității , a propriului ”eu” duce la mânie. Am simțit mânie, furie . Am apăsat pe taste cu  furie... și mi-am pus pe foaie durerile. I-am scris scrisori lui Dumnezeu, m-am spovedit în tăcere Lui . I-am spus plângând în hohote TOT. M-am spovedit apoi lumii întregi, scriindu-mi  într-o carte, povestea vieții. Am vrut să mă vindec de furie, de frustrări, de spaime, de trecut, de ură, de mânie. Am vrut să-i iert pe toți cei ce mi-au rănit sufletul. Am vrut… Dacă am reușit ? DA! Am reușit ! Am reușit pentru că m-am iertat, m-am vindecat de mânie, de furie, de frustrările și fricile din copilărie. M-am vindecat de răul din mine care mă împingea la … rău. Am înțeles acum, că nimic nu a venit, nu vine și nu va veni în viața mea , fără vreun scop.

Mai am încă momente când simt durere sufletească, când simt mânie... E un sentiment de mânie neexprimat la momentul lui... și e așa de puternic...!!!! E rezervorul meu de furie... e al meu...! Mai am puțin însă  și mă voi vindeca definitiv de furia , de revolta de nesupunerea care îmi macină mintea. Voi învăța să-mi reprim definitiv acest sentiment care îmi poate ucide sufletul.

M-am urât și m-am disprețuit, pentru că am disprețuit și am urât. Am strâns mânia și furia împotriva mea într-un imens ghem. Am început de ceva timp să depăn ghemul durerilor ascunse . Știu că-l voi descurca și-mi voi aranja amintirile, durerile și suferințele cât mai departe de anii ce vin. Pot, pentru că am săpat adânc spre mânia dinăuntrul meu și am forțat-o să iasă la suprafață pentru a o răpune definitiv. Aceasta este o experiență incredibil de pătrunzătoare dar foarte dureroasă.  Este mai năucitoare decât durerea însăși. Am scos unul din „monștrii” la suprafață . Dar… uite că , uneori iar vrea să mă dărâme... și mă lupt permanent cu întunericul din mine... Întuneric care udă la rădăcină furia, nemulțumirea, fricile. E incredibil câtă mânie, câtă furie am ținut în mine... acolo , într-un loc din suflet... Mi-am pângărit sufletul… Da, această furie era acolo și mă manipula și mă chinuia, fie ca frică, fie ca închipuire... Mi-am urât părinții pentru că nu m-au dorit și mi-au chinuit copilăria . A venit apoi clipa când i-am înțeles, când le-am dat circumstanțe atenuante și am înțeles sensul cuvintelor ”Iubire” și ”iertare”.

M-am iertat, m-am împăcat cu mine… pentru că nu mai am timp să mă lupt cu clipa, nu mai am timp să alerg printre secunde… pentru că timpul mă vede și nu mă mai iartă.  Acum pot ierta pe cel ce mi-a greșit , pe cel ce-mi greșește, pe cel ce mă judecă pe nedrept, pe cel ce mă urăște, pe cel ce mă invidiază și mă disprețuiește, pentru că acum nu mai port în suflet furia , mânia, ura, care mă măcinau împotriva mea. Acum am găsit drumul spre lumină și merg pe el lăsând în urmă TOT ceea ce mi-a înnourat sufletul și mi-a schimonosit trupul. Acum știu să iau faptele așa cum vin, știu să iau oamenii așa cum sunt.

Am învățat să-mi iubesc sufletul , pentru că sunt o picătură din iubirea divină, din Dumnezeul meu. Am înțeles acum, după ce am pășit în cealaltă jumătate de secol , că viața este un dar divin, că Dumnezeu îmi spune ce trebuie să fac, doar că eu și mintea mea dispunem.

                        

NU MAI AM TIMP

Nu mai am timp

să răstorn anotimpul,

am obosit

să brăzdez înc-un an,

am obosit

să mă lupt cu timpul

ce mă privește din trunchi de castan.

Nu mai am timp…

clipa se stinge,

clepsidra se scurge,

nisipul se cerne ,

curg gânduri ,

nimic nu le-ajunge

în fuga lor prin ape terne.

Nu mai am timp

să m-ascund în secunde

nu mai am timp

să rătăcesc,

timpul mă vede,

mă vede oriunde

și mă trezește din somnul

pământesc.

GLASUL PĂDURII VII

Din cuibul pământului

am răsărit

abur nestins,

din flori de soc

am înflorit …

ursită,

din mărul iubirii

am mușcat

sâmbur aprins,

și-am rătăcit în suflet...

m-am zămislit

din rădăcină ruptă.

Cu palmele

am căutat în stânci sărace,

ogoare de scaieți

mi-au scrijelit piciorul,

în soare

mi-am sculptat privirile

opace,

să nu mai văd pământul

ce și-a golit în asfințit

ulciorul.

De univers

m-am ancorat

cu sânge-albastru

prin vene

să îmi curgă lumină

din templul aurit,

am colindat prin timpuri

și azi

am auzit din astru

glasul pădurii vii

ce-n clipa zilei

a-nverzit.

MISTER DIN INFINIT

Tăcute seri mă învelesc

în depărtat ecou,

glasul pământului

mă-nvăluie-n mistere,

în tălpi

îmi cresc

verzi rădăcini din nou,

să mă ridic

din greutatea crucii

cu mir de înviere.

M-adună munții

din îngenunchere,

îmi strâng

în coșul vieții

pietrele pe fugă,

se-aprind în mine lumini

de priveghere,

ce-mi spală cu izvorul

genunchii roși de rugă.

Înnod secundele

într-un minut prezent,

pornesc în fugă

spre ora

stinsă-n ticăit ,

adun în mine pământul

ce-a fost în faliment,

pe munte să răsar

să fiu misterul

venit din infinit.

DE MÂNĂ CU RĂSĂRITUL

S-a rătăcit

apusul meu

prin universul din pârâu,

își caută un loc

cu pace

și lumină,

vrea să se culce în blondul spic de grâu

și să aștepte-n ziuă,

ziua ce-o să vină.

S-a rătăcit

apusul meu,

l-am alungat din gând,

i-am spus cuvinte grele

și-apoi

l-am îngropat ,

l-am rupt, l-am zgâriat…

când l-am văzut plângând

mi-am luat de mână răsăritul

și-am plecat.

E trist apusul meu,

își caută sfârșitul,

își plânge locul

din sufletul care l-a părăsit…

când l-am văzut ultima dată,

era la braț

cu infinitul,

dar i-am zâmbit,

i-am spus adio,

m-am luat în palme

și-am fugit.

Fragment din cartea ”Nu mai am timp” de Silvia Urih