M-am îmbrăcat în cruce și… aștept - Silvia Urlih

           

Uneori aș vrea să zbor, să mă transform într-un fulg de nea și să mă poarte primăvara… sau iarna… sau toamna…sau și mai bine, vara , spre „acasă”. Uneori simt cum trupul rămâne în urmă, uitat în casă, iar sufletul pleacă. Pleacă în lumea de dincolo. Îmi place când mă plimb printre nori, de mână cu îngerii. Îmi place să alerg peste munți și peste râuri. Îmi place să te privesc de acolo, de sus. Simt … simt răsuflarea vântului cum îmi desfată ochii. Mi-i alintă cu imagini doar de mine văzute.

         Ce bine e să fii din nou „acasă”. Aici, unde mă așteaptă o căsuță mică, zugrăvită în alb. Nu are decât două camere, dar ar putea încape aici o lume întreagă de suflete. Ea însă este doar a mea și a celor dragi mie. Dacă îmi sprijin palma, pot trece de peretele acesta de un alb imaculat. Pot să dau peretele la o parte și să-mi Las pașii gândului, sau al sufletului să alerge peste valurile liniștite ale mării și apoi să urc pe munte. Să urc , să fiu iar râu și să mă las dusă printre pietre și nisip și păduri și maci , spre lanul de grâu galben înfrățit cu soarele. Îmi place să-mi culc sufletul pe patul de frunze verzi care au fost aduse de pădure special pentru mine, aici…. Aici unde doar unele suflete pot ajunge.

          Ce bine îmi este cu mine, la mine acasă! Uit de toate gândurile care mă cotropesc ziua… sau noaptea pământului. Urc o secundă, sau o clipă… poate chiar multe clipe, îmi las gândurile înnegurate să se piardă acolo, apoi cobor înapoi în temporara casă pe care mi-am ales-o prin nașterea, sau renașterea mea. Cobor iar în trup și aștept. Nu aștept cu mâinile în sân. Nu stau degeaba… mă rog. Mă rog ca planeta mamă să redevină ce a fost ea cândva. Mă rog să fie iar Lumină. Mă întorc precum un nenăscut în întuneric… în întunericul pământului. Mă întorc și mă întreb ; va fi oare vreodată Lumină pe pământ ? Vom mai reuși oare vreodată noi, oamenii, să readucem flacăra luminii vii aici, în țara lui Leru-i Ler ? Voi afla oare vreodată pe acel „cineva” care să ne unească într-un foc magic, într-o imensă flacără vie, pe toți lucrătorii în lumină? va mai dura mult?                                                                                      

           Știi prietene… noi suntem lumânări. Niște lumânări care la venirea aici pe pământ suntem înalte, drepte, albe. Facem câțiva pași și lumânarea se scofâlcește, se topește sub gândurile noastre întunecate. Pe la mijlocul vieții noastre, deja lumânarea  se hidoșește, se cocoșează. Te întrebi de ce ? Păi e simplu… din cauză că lăsăm întunericul să sufle în flacără. Atunci se pornește lupta. Lupta dinte noi cu noi. Cine va învinge ? Uneori învinge lumina și redevenim lumânări albe, drepte, cu flacără , alteori învinge întunericul, iar flacăra se topește. Când lumina reușește să reaprindă candela iubirii din noi, întunericul nu mai are nici o putere. Se stinge.

         Cuvinte… da… iar înșir cuvinte fără nici o noimă pentru cel ce nu poate citi printre rânduri. Dar eu știu ce vreau, ce-mi doresc, știu ce scriu, șțiu ce aștept. Aștept ca Lumina Vie a Iubirii să te cuprindă și pe tine, acum când citești aceste rânduri aparent fără noimă. Eu îți transmit un mesaj. Un mesaj pe care și eu l-am primit de la divinitate. Este un mesaj sfânt. Îmi spune și îți spune să fii Lumină. Îți spune să accepți Lumina Sfântă să îți umple golul . Este golul de tine, prietene… este golul și întunericul pe care tu l-ai acceptat. Acum doi ani, CINEVA mi-a spus : SCRIE ! iar eu… eu scriu. Scriu ceea ce primesc poruncă să scriu… Nu fac nimic altceva decât să scriu ce-mi dictează sufletul… sau acel CINEVA.

         Eu… eu m-am îmbrăcat în cruce și aștept. Aștept ca orologiul să-mi spună : GATA ! Ajunge cât ai ars peste pământ. E vremea să îmbrățișezi cerul din el. Am presărat mii de lacrimi peste cruce, le-am șters cu năframa iubirii, am cântat leru-i ler… și aștept să se facă lumină… să facă lumină. Am înțeles că lacrimile pe care le-am adunat în cupa destinului , sunt cristale. Cristalele timpului .

       Eu… eu mai am doar câteva clipe , voi mai arde puțin și mă voi întoarce din nou „acasă”. Tu ? De tine va depinde când și cum te vei întoarce la „acasă” a ta. De tine depinde când vei accepta să arzi precum o cruce în lumină.

       Hai să ne dăm mâna și să urcăm pe vârful flăcării ! hai să ne primenim și să batem la Marea Poartă cu sufletul împăcat că nu am trecut degeaba pe aici !

ÿ

DIN NOU ”ACASĂ”

Mă uit spre mine

și-n taină îmi vorbesc,

mă văd…

ce mască hidoasă port pe chip,

privesc în suflet

și simt

cum mă lovesc,

cuvintele născute în același

timp.

Privesc cu milă

spre-al sufletului chin,

mă cert,

mă-mpac,

îi spun să nu mai plângă,

îngenunchez

la rădăcina florilor de crin,

mă rog răul din voi

să nu mă mai ajungă.

Privesc spre mine…

nu mă mai recunosc,

mi-e sufletul strivit de-o cizmă

ce m-apasă,

vorbesc în gând,

sunt mută ,

dar vorbesc,

îl rog pe suflet

să mă ducă iar

”acasă”

ÿ

SPRE MAREA POARTĂ

Doamne ,

cum arde lumânarea mea !

ce vie e !

ce flacără albastră !

a adunat în cerul ei de nea

urâtul lumii

și a rugat-o

să albească.

Mai am o clipă

și mă voi stinge

în tăcere,

în liniște

mă voi ascunde printre nori,

voi lua cu mine tot ce e durere,

pe voi …

vă voi lăsa îmbălsămați cu smirnă

printre flori.

Doamne,

lumânarea mea

e-aproape moartă,

ce liniștită e,

iar cerul ne desparte…

văd rânduite și alte lumânări

la Poartă,

cerând iertare,

în așteptări spre moarte.

ÿ

URC…

Calc norii

unul câte unul spre Poartă…

spre Marea Poartă ce așteaptă

s-o pășesc,

gândul spre infinit mă poartă,

spre veșnicia

din cer împărătesc.

Urc,

treaptă după treaptă

nor după nor,

poarta din mine

se deschide prin gând,

îngerii-mi cântă,

mă prind cu ei în zbor,

sufletu-mi urcă,

cu greu de mine

mă desprind.

Urc...

treptele din mine

se deschid…

las jos trecutul,

cu mine urc iertarea….

ușa uitării în uitare

o închid…

în trupu-mi obosit

sădesc

iubirea.

Urc,

una câte una ,

treaptă cu treaptă…

perdeaua de lumină

se desparte…

urc,

acolo unde dreptatea

este dreaptă,

acolo,

iubirea din iubire

mă așteaptă.

ÿ

IUBIRE INTERZISĂ

Te iubesc,

iubire din depărtări chemate,

venită

din secole,  trecute peste mine,

venită

din iarba iernii cu iubiri secerate,

venită din floarea asfințitului …

ce vine.

Te iubesc,

iubire interzisă de veacuri,

iubire despărțită de groapa de urși,

iubire

furată de moarte cu leacuri

ascunse sub eterne

încătușate …uși.

Te iubesc ,

Iubirea mea

din vechi înscrisuri,

tainele tale în clipe le-ai scris

și-ai uitat…

Să lupt pentru tine ?

să stau în abisuri?

sau să te caut în visul…

visat ?

CE SĂ ALEG

Ce e destinul ?

ce este karma ?

cine aprinde viața din noi ?

cine întoarce fila

și dă alarma?

cine transformă spinul în …

trifoi ?

Trifoiul tăcut petalele-și rupe…

o fi,

nu o fi el alesul ?

cu groapa destinului vrea s-o destupe…

Eu…

îi voi afla eu cândva

înțelesul ?

Ce este karma…

ce e destinul…

cine sunt eu,

cel venit din trecut

să aleg mierea ?

să gust pelinul ?

de unde să știu

ce este

de făcut ?

Fragment din cartea „Și icoanele plâng” Silvia Urlih