Încă dorm în fata laptopului. Unul mic, cu ecran mic, dar cu viața mea, bogata mea viață , ascunsă în
hardul lui. Încerc să mă
delectez cu o cafeluță….. şi visez.
Visez , cu ochii deschiși, îmbătată de cântecele păsărilor și a pădurii. Mă uit spre pădure și văd cu
ochii minții fetițele. Ce mari s-au
făcut…
Când au trecu anii ? Am înotat în oceanul zbuciumat al vieții, am pășit printre nori, pe
cerul întunecat de furtuni, sau ars de soarele pătrunzător . Am zburat alături de pasărea Phoenix și am vrut să mă identific cu ea
. Am căzut în
hăurile întunecate ale deznădejdii. Am fost îmbrăţişată de aripile îngerilor , am
fost scoasă la lumină şi m-am ascuns aici… în lumină.
Sunt mulțumită ? sunt împlinită ? Ce am realizat
în viață ?
Mă uit și realizez că sunt posesoarea unei
mari, a unei incomensurabile averi… COPILUL meu, nepoțelele mele, numele de care sunt mândră și
faptele de care nu mă rușinez.
La un moment
dat, când nu mai aveam nici o speranță, când în jurul meu totul se năruia, când
mă afundam în groapa de reciclare a universului, am simțit prezența cuiva în
preajmă. I-am simțit brațele puternice luându-mă de după umeri. Acel cineva
mi-a condus pașii prin hățișurile vieții spre lumină. Acel cineva m-a învățat
să înot. Acel cineva mi-a pus sub tălpi livezi înflorite. Mi-a arătat din privire
care este calea mea. Acel cineva m-a ridicat din boala nevindecabilă și mi-a
spus : Zbori ! Mi-a dat câteva pene și mi-am încropit din ele aripi. Nu m-a mai
părăsit. Am învățat zborul cu ajutorul Lui. Mi-a dat apoi o lumânare și mi-a
spus: Să-ți fie lumină ! Mergi cu ea spre lumină ! O vezi ? Este acolo, la
capătul tunelului. Când vei ajunge la ea, vei fi cu Mine ! L-am întrebat
atunci, demult , cine este, cum se numește. Nu mi-a spus numele, dar mi-a spus
: Toate la timpul lor Silvia ! Numele mi-l vei da tu. I-am spus la început
”Frate” , apoi i-am spus ”Înger”. L-am mai întrebat o dată cum se numește. Mi-a
spus : Mai caută ! Și am mai căutat. Am scotocit în suflet până în
străfundurile lui. Și am aflat. Se numește Marele Creator… Dumnezeu !
Îmi dau seama acum, că fără Dumnezeu aş fi fost sortită eşecului. Fără schimbarea făcută de
El în viața mea imperfectă, fără renaşterea şi
regenerarea dăruită de El , fără un nou început şi fără sfinţire aş fi fost un Nimeni, aş fi rămas o
legumă, într-un scaun cu rotile, aş fi fost pierdută , asemeni unui vas pe valurile mării fierbinți, fără
busolă. Aş fi plutit în derivă, sau poate că m-aş fi scufundat pe fundul
oceanului. Am fost școlită și am învățat să conduc vaporul
vieţii mele. Am învățat și
acum îmi place că cred că sunt
un bun comandant. Am încercat să iau cu mine pe vas şi pe alții, oameni debusolați, ca și mine cândva . Unii au stat puțin , apoi au coborât fiecare
în bărcuța sa….alții nu au înțeles nimic. Pe alții i-au mâncat rechinii. Puțini sunt cei
ce mi-au rămas alături , pe puntea vasului.
Am învățat să înot printre rechini, le-am deprins strategiile şi le-am devenit prietenă. Nu mi-a fost ușor, dar am învățat. Acum pot
sta la prova vasului scrutând adâncimile trecutului, al prezentului, dar mai
ales al viitorului. Știu ce vreau să fiu, știu ce trebuie să
fac. Mă întreb ades dacă eu sunt cea care am trăit , sau am asistat la viața
altei persoane ”eu”.
Mă întreb de multe ori dacă sunt eu,Silvia, sau e doar un
vis din care poate că mă voi trezi…. floare, fluture,
stejar, trestie…. ciocârlie. Dacă aş fi fost o floare ? Dacă aş fi fost un
fluture ? dacă aş fi fost un stejar ? dacă aş fi fost o trestie ? Dacă aș fi fost o ciocârlie ? Da…acum mă consider o
trestie. Da… acum sunt o ciocârlie. Am fost cândva un stejar. A venit furtuna și m-a smuls din rădăcini.
M-am frânt . Apoi mi-am crescut lăstar de trestie și am învățat să fiu ca ea. M-am îndoit
după vânt, dar nu m-am mai frânt din rădăcini. Am căpătat putere și mi-am
întărit rădăcinile.. Nu am vrut să mai fiu stejar semeț. M-am născut fără
rădăcina familiei, mi-am
semănat și crescut sămânța propriilor mele rădăcini. M-am născut
trestie,am fost stejar, am redevenit trestie şi am stat liniștită cu rădăcinile
bine înfipte în credință , la malul oceanului….vieţii. Sunt doar o trestie
plăpândă…Sau o ciocârlie căreia îi place zborul ?
Mă uit cu ochii minții la
copii şi sunt fericită
! Ce bogată sunt !
CINEVA
Cineva
și nu știu cine,
croșetează cu secunde,
sacul cu-amintiri
neșterse
mi-l cosește de
ciulini,
norii negri mi-i tot
ia din desagă
și-i ascunde,
într-un loc numit
Acasă
unde nopțile sunt
crini.
Cineva
și nu știu cine,
cerne soare,
cerne ploi,
cerne spicul ros de
vremuri,
cerne păsări și
izvoare,
ne gătește cu beteală,
ne dezbracă… suntem
goi,
ne îmbracă în dorințe,
viața Lui
ni-i la picioare .
Cineva
și nu știu cine,
m-a văzut fără de
zbor,
mi-a-ncrustat pe umeri
viața,sânge
n-a curs nici un pic,
peste suflet mi-a pus
trup,
mi-a mai pus și-un
strop de
dor,
m-a stropit cu apa
vie,
din pământ să fiu iar
spic .
Frumiase culori ale biserica sufletului dv.! Felicitari pentru acest blog si pentru tot ce scrieti!
RăspundețiȘtergereMulțumesc de popas și apreciere !!
Ștergere