Numele mi-l vei da tu ! - Silvia Urlih

                        

Încă dorm în fata laptopului. Unul mic, cu ecran mic, dar cu viața mea, bogata mea viață , ascunsă în hardul lui. Încerc să mă delectez cu o cafeluță….. şi visez. Visez  , cu ochii deschiși, îmbătată de cântecele păsărilor și a pădurii. Mă uit spre pădure și văd cu ochii minții fetițele. Ce mari s-au făcut…

Când au trecu anii ?  Am înotat în oceanul zbuciumat al vieții, am pășit printre nori, pe cerul întunecat de furtuni, sau ars de soarele pătrunzător . Am zburat alături de pasărea Phoenix și am vrut să mă identific cu ea . Am căzut în hăurile întunecate ale deznădejdii. Am fost îmbrăţişată de aripile îngerilor , am fost scoasă la lumină şi m-am ascuns aici… în lumină.

Sunt mulțumită ? sunt împlinită ? Ce am realizat în viață ?

Mă uit și realizez că sunt posesoarea unei mari, a unei incomensurabile averi… COPILUL meu, nepoțelele mele, numele de care sunt mândră și faptele de care nu mă rușinez.

La un moment dat, când nu mai aveam nici o speranță, când în jurul meu totul se năruia, când mă afundam în groapa de reciclare a universului, am simțit prezența cuiva în preajmă. I-am simțit brațele puternice luându-mă de după umeri. Acel cineva mi-a condus pașii prin hățișurile vieții spre lumină. Acel cineva m-a învățat să înot. Acel cineva mi-a pus sub tălpi livezi înflorite. Mi-a arătat din privire care este calea mea. Acel cineva m-a ridicat din boala nevindecabilă și mi-a spus : Zbori ! Mi-a dat câteva pene și mi-am încropit din ele aripi. Nu m-a mai părăsit. Am învățat zborul cu ajutorul Lui. Mi-a dat apoi o lumânare și mi-a spus: Să-ți fie lumină ! Mergi cu ea spre lumină ! O vezi ? Este acolo, la capătul tunelului. Când vei ajunge la ea, vei fi cu Mine ! L-am întrebat atunci, demult , cine este, cum se numește. Nu mi-a spus numele, dar mi-a spus : Toate la timpul lor Silvia ! Numele mi-l vei da tu. I-am spus la început ”Frate” , apoi i-am spus ”Înger”. L-am mai întrebat o dată cum se numește. Mi-a spus : Mai caută ! Și am mai căutat. Am scotocit în suflet până în străfundurile lui. Și am aflat. Se numește Marele Creator… Dumnezeu !

Îmi dau seama acum, că fără Dumnezeu aş fi fost  sortită eşecului. Fără schimbarea făcută de El în viața mea imperfectă, fără renaşterea  şi regenerarea dăruită de El ,  fără un nou început şi fără sfinţire aş fi fost un Nimeni, aş fi rămas o legumă, într-un scaun cu rotile, aş fi fost pierdută , asemeni unui vas pe valurile mării fierbinți,  fără busolă. Aş fi plutit în derivă, sau poate că m-aş fi scufundat pe fundul oceanului. Am fost școlită  și am învățat să conduc vaporul vieţii mele. Am învățat și acum îmi place că cred că sunt un bun comandant. Am încercat să iau cu mine pe vas şi pe alții, oameni debusolați, ca și mine cândva . Unii au stat puțin , apoi au coborât fiecare în bărcuța sa….alții nu au înțeles nimic. Pe alții i-au mâncat rechinii. Puțini sunt cei ce mi-au rămas alături , pe puntea vasului.

Am învățat să înot printre rechini, le-am deprins strategiile şi le-am devenit prietenă. Nu mi-a fost ușor, dar am învățat. Acum pot sta la prova vasului scrutând adâncimile trecutului, al prezentului, dar mai ales al viitorului. Știu ce vreau să fiu, știu ce trebuie să fac. Mă întreb ades dacă eu sunt cea care am trăit , sau am asistat la viața altei persoane ”eu”.

Mă întreb de multe ori dacă sunt eu,Silvia, sau e doar un vis din care poate că mă voi trezi…. floare, fluture, stejar, trestie…. ciocârlie.  Dacă aş fi fost o floare ? Dacă aş fi fost un fluture ? dacă aş fi fost un stejar ? dacă aş fi fost o trestie ?  Dacă aș fi fost o ciocârlie ? Da…acum mă consider  o trestie. Da… acum sunt o ciocârlie. Am fost cândva un stejar. A venit furtuna și m-a smuls din rădăcini. M-am frânt . Apoi mi-am crescut lăstar de trestie și am învățat să fiu ca ea. M-am îndoit după vânt, dar nu m-am mai frânt din rădăcini. Am căpătat putere și mi-am întărit rădăcinile.. Nu am vrut să mai fiu stejar semeț. M-am născut fără rădăcina familiei, mi-am semănat și crescut sămânța propriilor mele rădăcini. M-am născut trestie,am fost stejar, am redevenit trestie şi am stat liniștită cu rădăcinile bine înfipte în credință , la malul oceanului….vieţii. Sunt doar o trestie plăpândă…Sau o ciocârlie căreia îi place zborul ?

           Mă uit cu ochii minții la copii şi sunt fericită ! Ce bogată sunt !

            CINEVA        

Cineva

și nu știu cine,

croșetează cu secunde,

sacul cu-amintiri

neșterse

mi-l cosește de ciulini,

norii negri mi-i tot ia din desagă

și-i ascunde,

într-un loc numit

Acasă

unde nopțile sunt crini.

Cineva

și nu știu cine,

cerne soare,

cerne ploi,

cerne spicul ros de vremuri,

cerne păsări și izvoare,

ne gătește cu beteală,

ne dezbracă… suntem goi,

ne îmbracă în dorințe,

viața Lui

ni-i la picioare .

Cineva

și nu știu cine,

m-a văzut fără de zbor,

mi-a-ncrustat pe umeri

viața,sânge

n-a curs nici un pic,

peste suflet mi-a pus trup,

mi-a mai pus și-un strop de

dor,

m-a stropit cu apa vie,

din pământ să fiu iar

spic .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” Silvia Urlih