Din străvechiul „acasă”
aud
glasul chemării,
pe răzorul din crâng
pași-mi sunt
legământ,
în rărunchi de mesteceni
revăd
iar
cavalerii,
exilați sub pădure
în etern jurământ.
Aud
glasuri de
daci
ce se
tânguie-a jale,
aud
tropot de
cai
ce
nechează-a durere,
mă strecor
printre frunze
pe poteca
din vale,
să ajung
iar
la piatra
care-mi e
înviere.
Mă împiedic
de-un ciob,
sânge
verde
țâșnește,
mă așez pe
un scaun
cu străbunii
la masă,
înfloresc din
pământ,
frunza-n
mine
tot crește,
mă-nverzește
cu zborul
ce mă-ntoarce
„acasă”.
Silvia Urlih 08.11.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu