M-am
cuibărit cu clipa
în
templul
din
pământ,
am
vrut
să
mă ascund de mine
și
de lume,
dar
am simțit
prin vene că mi se scurge
vânt,
iar
piatra de sub talpă
a vrut
să
mă înspume.
M-am
ghemuit cu clipa
pe
stânca
fără
tiv,
am vrut
s-ascult
povestea ce piatra
mi-o
va spune,
am
vrut
să
mă dezlege de dor
definitiv,
am
vrut s-aud,
ecoul
ei
în
mine să răsune.
Mi-am
adunat auzul
în pumnii
stâncii dure,
mi-am
adunat
cuvântul,
l-am
încrustat în rugă,
m-am
povârnit sub ea,
sub
lacrimile-i
pure,
și mi-am
jurat să fiu
și ei
și sufletului
slugă.
Silvia Urlih 15.11.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu