MĂ ÎNFIOARĂ VÂNTUL - Silvia Urlih

Mă înfioară vântul ,

marama lui

mi-e soare,

mă mângâie cu palma-i fină

de mătasă,

în fugă

îmi sărută buzele

ca o nălucă-ncepătoare,

și-mi lasă dorul

sacru

de a-i fi

mireasă.

Aș vrea

să-mi răcorească trupul ce-mi arde

șerpuind,

aș vrea

să dorm cu somnul

desfătării,

aș vrea

palmele lui să nu le simt

murind,

aș vrea

să mă arunce la marginile

zării.

Vântul mă ia în brațe

și

mergem la altar,

plutesc cu el alături

pământul

e sub noi,

mireasă pătimașă aș vrea să-i fiu în dar,

nuntași

ne fie ziua

și noaptea

și anii

dinapoi.

Mă înfășoară vântul

cu brațele-i vânjoase,

buchete de zambile

îmi înflorește-n plete,

îl văd,

îl simt,

mi-e mire ,

simt cum de el mă coase,

simt că de el

mi-e foame,

mi-e foame

și mi-e sete.

Silvia Urlih  24.11.2014